In ultima vreme am inceput sa ma gandesc destul de mult la instinctele noastre cu care ne-a inzestrat natura si am realizat ca nu reusesc sa imi explic de unde provine lacomia. Prin lacomie ma refer la dorinta de a avea cat mai mult, in momentul cand deja nu iti mai este necesar pentru supravietuire sau etc, chiar daca asta inseamna sa calci pe cadavre.
Oare lacomia este un instinct care a existat mereu in noi, la fel ca instinctul de conservare sau de perpetuare a speciei? Sau este ceva ce oamenii au dezvoltat pe parcursul timpului si a ajuns sa ne caracterizeze ca specie? Si daca este ceva ce s-a dezvoltat, de unde a inceput totul si ce a provocat aparitia acestui sentiment?
Intrebarea este foarte buna. Daca definim instinctul normal ca "a avea ce ne este necesar pentru supravietuire", vom spune despre un om care nu isi doreste mai mult decat ii este necesar ca este un om cumpatat, si vom numi aceasta o calitate, moderatia. Si daca ne inchipuim ca virtutea (calitatea) este punctul median pe dreapta comportamentului (comportamentul de a dori doar ce iti este necesar), atunci lacomia ne apare ca o deplasare din punctul median catre infinit, ca o pervertire a instinctului normal. Deci lacomia este mai degraba un viciu (instinct transformat), decat un instinct propriu-zis. Observam ca exista si deplasarea dinspre punctul median catre 0, doar ca daca este generalizata este tot o pervertire a instinctului normal din moment ce duce la extinctie :d. Atunci cand apare ocazional, o numim cred altruism :) In ceea ce priveste setea de frumos sau adevar (pe care o vad ca pe o calitate), sentimentul (instinctul) de a aspira catre cat mai mult, cum il numim insa? :)
RăspundețiȘtergere