Politehnica....

LCFR

A fost odată ca-n poveşti
A fost ca niciodată,
Propusă chiar de Fl Pop
O temă minunată.

Şi trebuia până-ntr-o luni
Să fie gata scrisă
De la Ignat pân’ la Crăciun
Testată şi trimisă.

Da deja sfaturi Fl Pop
Cum să reolvi problema
Iar Cătălină pân-atunci
Nici nu citise tema.

Şi cât de viu s-aprinde el
În orişicare sară,
Ştiind că multe întrebări
Pe forum or s-apară.

Ea le citea cu un surâs
Căci încă de cu toamnă
Mai multe de una din trei nopţi
Nu apuca să doarmă.

Iar umbra feţei străvezii
E albă ca de ceară
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afară.

Trecu o zi, trecură trei,
Şi deadline-ul presează
Ea neştiind ce-i de făcut
Pe forum îi postează.

-”Nu caut vorbe pe ales,
Nici ştiu cum aş începe
Enunţul temei ce-ai propus
Eu nu îl pot pricepe.”

-”Din sfera mea venii cu greu
Să-ţi mai explic odată.
Iar dacă tot nu înţelegi,
Mergi la C2, mai fată.

Numărul PI să-l calculezi
Cu zecimale multe,
Şi toată lumea-n ocean
De tine o s-asculte.

În rest e totul evident
Să nu mai lugim vorba
Îţi faci un server şi-un client
Şi le uneşti prin corba.”

-”Pare uşor cum doar în vis
Să fie se întâmplă,
Însă problema ce-ai descris,
Nu e atât de simplă.

Programul meu produce doar
Trei zecimal-odată
Iar pentru cifre foarte mari,
N-a merge niciodată.

Şi nu uita că şi de port,
E bine să ţii seama.
De-i rezervat, serveru-i mort,
Şi-ţi mai răspunde mama.”

-”Dar cum ai vrea să îţi explic?
Au nu-nţelegi tu oare
Că primele optimizări,
Se fac la compilare.

Cât despre portul ce-ai descris,
Mai vezi şi tu atuncea.
Dacă Constanţa nu-i deschis,
Faci pe Galaţi sau Tulcea.”

Porni eclipsul. Creşteau
În linii-ale lui surse
Şi zece ore păreau doar
Zece minute scurse.

Iar dinspre podul Basarab,
Jur împrejur de sine,
Vedea din ce în ce mai clar
Cum izvorau lumine.

Căci când începe nu-i hotar,
Inceraca, nu se lasă,
Modifică, testează iar,
Nu-i chip să se oprească.

N-are nimic şi totuşi e,
O sete care-o soarbe
E un imbold ca un pahar,
De cola să-şi mai toare.

Şi-acum să nu vă speriaţi,
Aşa sunt toţi studenţii;
După o noapte de codat,
Încep să vadă chestii.

Căci doar puse mână pe dop
Că imediat din sticlă,
În loc de duhul fermecat
Apare o pisică.

Cu obrăjori ca doi bujori
De rumeni, bată-i vina
Dregându-şi glasul de trei ori
Urlă la Cătălină.

-”Hyperion, ce de trei luni,
Dormi cinci ore pe noapte,
Ce îngeri răi, ce demoni buni,
Te-mping la aşa fapte.

Tu vrei pe PI să îl socoţi,
Cu zecimale multe.
Dar până unde ai să-mpingi
Devotamentul, unde?!

De se va pierde-al tău noroc
În valurile mării,
O să se termine-acest joc
Cu vizita salvării

Dorind în faptă să arăţi
Dreptate şi tărie
Or să-ţi aprindă lumânări,
Pe holuri în regie.

Plângând vor spune-ai tăi colegi
Că te-ai topit că neaua;
Citind de cazul tău în Click,
Vor da încet maneaua.

Şi pentru cine vrei să mori?
Intoarcete, te-ndreapta,
Sper tema trei la CPL
Şi vezi ce te aşteaptă.”

Ea-l ascultă pe pisoiaş
Uimită şi distrasă,
Şi ruşinos şi drăgălaş,
Aproape că se lasă.

Dar când în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
Un mail venit pe curs.cs
Îi strică somnul dulce.

-”Coborî în jos student beţiv,
Alunecând din pat.
Enunţul este evaziv,
Trebuie completat.

Cum vânătoru-ntinde-n crâng,
La păsărele coarda,
Clientul corba te constrâng,
Să nu îl scrii în java.

Din sânul veşnicului ieri,
Trăieşte azi ce moare
Şi dacă nu îl faci în C,
Te paşte-o depunctare.”

Ea iar lasă atunci din piept,
Un greu suspin să-i scape,
Că trebuia să dea la Drept,
Sau la Transporturi, poate.

Dar nu căzu ca alte daţi,
Din cer cu tot înaltul:
-”Ce-ţi apsa ţie Fl Pop,
De scriu în C sau python.

La voi, în cercul vostru strâmt,
Trăiţi doar pentru teme,
Eu sunt Luceafărul de sus,
Am şi alte probleme.

Pentru client o să-mi aleg
Aşa cum vreau limbajul,
Şi la problema de final,
Recuperez punctajul.”

A fost aici!

      Merg. Nu știu de cât timp... și nici de ce. Nici măcar nu știu unde merg... sau cine sunt. Mă uit la mâinile mele: sunt arse, mă ustură și mă dor. Observ că la mâna dreaptă un deget îmi lipsește, iar altul este negru, rigid și umflat - nu pot să îl mișc, nici măcar nu îl simt. După ce inspir profund, amețit fiind, încep să tușesc spasmodic simțindu-mi plămânii umpluți cu nisip. E ceva ciudat în aer, care parcă se scurge ca smoala pe traheea mea. Observ că încet-încet îmi slăbeşte vederea. Ochii mă înţeapă de parcă am numai ace în ei, şi sunt atât de umflaţi încât pleoapele sunt prea mici ca să îi poată proteja - mă ustură ca naiba.
      În fine, mă opresc din a observa trupu-mi şubred - încep să merg - dar cad răpus de o durere în şold. Mă ridic, tras parcă de mâinile invizibile ale unui înger. Observ ce mă înconjoară - numai distrugere - totul arzând, sau, în cel mai bun caz fumegând uşor. Atunci îmi dau seama că soarele mă arde - sau poate am luat foc? Îmi duc mâna pe cap şi încep să simt scalpul ars, uscat. Mă gândesc că ar trebui să mă duc undeva, la umbră. Mă uit din nou în jur, dar nu văd niciun loc unde mă pot ascunde, decât cratere imense şi negre, născute de un impact puternic ce a generat atât de multă energie încât a aruncat un întreg oraş în aer şi a vitrificat solul.
      Apoi simţurile parcă se trezesc brusc. Şi ceea ce simt mă face să încep lupta pentru viaţa mea - poate ultimul rămas. Simt... că e aici. Mirosul e pestilenţial, inconfundabil, iar vântul poartă atingerea ei - agonie.
      Încep să fug spre un crater, dar mă opresc stupefiat - mă vede, se uită la mine şi mă observă! Ce mă fac? Mă întorc uşor, în timp ce mă gândesc că mor, chiar acum.
      Aproape m-am întors, şi deja o umbră mă acoperă - e imensă. Atât de mare... şi hidoasă, încât nu îmi dau seama care-i este faţa, sau măcar dacă are una. Apoi văd o limbă de şarpe, imensă, venind spre mine, şi apoi ascunzându-se, parcă arsă de propria otravă, în spatele unor dinţi lungi şi ascuţiţi. Capul se lasă spre mine, lăsând să se vadă 2 coarne încovoiate - înalte cât un brad secular. Apoi, un zbierat îmi zguduie fiinţa şi mă asurzeşte - creatura mă ameninţă!
      Mă uit la ea şi îi scuip gheara de la un picior, care săpase o groapă mare, presată de greutatea hidoşeniei. Creatura mă priveşte, cu un surâs care îmi spune că trebuie să înţeleg că sunt singur şi că nu pot trăi aşa - trebuie să mă sinucid. Îmi spune că naţiunea mea a eşuat - că eu şi fraţii mei ne-am bătut joc de tot ce Dumnezeu a creat şi că asta este recolta a ceea ce am semănat. Îmi spune că vina este mai mult a mea - încep să plâng. Lacrimile se transformă instant în acid sulfuric şi încep să îmi ardă ochii. Dar eu plâng şi mai tare - îmi dau seama că are dreptate. Îmi spune că am făcut totul greşit, că mai bine nu mă nășteam și că din cauza mea și a fraților mei toate vietățile, în frunte cu planeta au suferit, încet - încet, până la extincție, până azi. Eu încep să mă urăsc pentru ceea ce am făcut, aș vrea să reiau totul de la început, dar nu pot - degeaba îmi imaginez oameni dansând de bucurie pe pășuni fertile, degeaba îmi imaginez cirede, herghelii sau stoluri de animale zburdând pline de viață, degeaba îmi imaginez un ocean de apă în deșert - tot mor.
      Dar apoi simt un aer rece care îmi trezește mintea și toate simțurile - mă gândesc că această adiere plină de viață este ultima suflare a unui înger înalt, care și-a dat viața pentru ca eu să pot lupta cu monstrul hidos care se pregătește de un nou atac.
      Mă ridic din genunchi, și o privesc în ochi, plin de ură - creatura se sperie, mirată că am rezistat, dar urlă din nou, aproape dărâmându-mă la pământ - dar eu rezist. Mă uit mai adânc în sufletul ei, și atunci realizez Adevărul.
      Văd începuturile umanității, pline de dumnezeire, iubire, fericire, prosperitate. Observ că încet-încet lumina scate în intensitate, pe măsură ce apar noi și noi generații - văd împărați, regi sau conducători sfătuiți de sfetnicii lor. Dar numai eu pot vedea că acei împărați sunt vânduți dihaniei, chiar cea din fața mea - dar cu chip de om. Văd cum devine mai puternică, mai mare, mai hidoasă. Mileniile trec, iar ea ajunge să conducă oamenii la pieire, în războaie.
      Ea e caracatița care ne-a ținut în întuneric, și fiecare dintre noi avem una - a fost aici!

Veliki desu.

Doi Dragoni: apa si fum

Lacul inghetat reflecta…

Dragostea mea e defecta;

Stau pe spinii inghetati,

Ochiul de lacrimi e brazdat,

Fiinta umana-i imperfecta

Vad lumea in oglinda.

Dar…

Natura statatoare,

Mi-a transmis din albul ei oare?

Doi dragoni ce se confunda

Zi si noapte se afunda:

Albul norilor ce in soare sclipeste,

Negrul de stele ce vise sopteste.

Cine castiga aceasta confruntare?

Omul nu stie...clipa-i trecatoare.

Un vortex de nonculoare ...

Fiinta, totusi, trecatoare...

Eu patez cu a mea umbra

Sangerez de o dragoste sumbra,

Chipul meu se transforma

In undele oglinzii vad alta forma…

Vad chipul tau dulce-amar,

Vad cum in viata am semanat

Grau de fulgi de gheata

Si pacatul iubirii atarna de o ata…

Vazand dragonii perpetuum-mobile

Omul petrece numai tristeti volubile.

Pe patul de gheata vreau sa ma culc

Sa visez dragonii de apa si fum.

Fight club.....

Letter to Juliet

In cateva zile mama mea va pleca in Milano pentru un schimb de experienta...pe langa faptul ca aceasta este capitala modei (si ca urmare i-am cerut sa nu se gandeasca sa vina acasa fara o pereche de Jimmy Choo's) mi-a spus ca are in plan sa viziteze si faimosa casa din Verona, altfel spus balconul Julietei...astfel o sa profit de ocazie si am scris o scrisoare pe care  mama o va lipi pe zidul casei.

Dear Juliet,

I am sure you would want to see with your very own two eyes how your tragedy became one of the most popular romantic stories of all time…to see how your star-crossed love for Romeo brought and still brings tears to people all over the world. You are an inspiration, a symbol of fighting for true love.

Most of the people would consider me cruel and not romantic, that includes you if we would have had the chance to talk face to face…but in my view your story has the perfect ending…What would’ve happened if you both had lived? I don’t know…But one thing I’m sure…is that the chemistry between you and Romeo was there because of “the forbidden fruit”. Wanting what your heart desired but not being able to taste true love. Juliet, do you think you would’ve loved Romeo if your heart didn’t have first hated him because he was a Montague? If dear Romeo would have been a friend of your father…would you even have spared him a second glance?

Lovely Juliet, I’m sorry I made you sad…but, all I am desperately trying to convey in a few tiny insignificant words on a piece of milky white paper is that…everyone loves you for the way you are, for the way you shielded your love against all odds.

I’m a nineteen-year-old girl and I must say that our generation is called “the Emo Kids”. Which means, we are highly emotional and we tend to push our feelings deep down and suffer: from love, from the cruel world, from life…and we tend to get very fond of your story. Don’t worry, it’s not a bad influence on us…it truly tells us: Fight! In a world of economic development where money equals power, a world where the society sucks the very essence of humankind, a world where money is round…it tells us to FIGHT for what’s right…for the true values of the soul, for the little spark that remains lit in this degenerated thing we call “being a human”. Love until your last breath, fight for what’s right, be the seeker of truth! Not be afraid of who we are…

PS: Dear Juliet, I would want to ask you how you knew Romeo were your true love. But I’m sure you would read between the lines and find what the real question I’m asking you is: what I feel is it true love? I don’t have a clue…and I think you would smile at me and say that’s the mystery I have to solve by myself. Is he handsome? Yes. Is he smart? Yes. Is he the one? I don’t know Juliet…I can never know if I’m not brave enough to ask…you were brave…I am not prepared…not yet…

Lots of love, xoxo,

Alexandra-Teodora Tirmes