Merg. Nu știu de cât timp... și nici de ce. Nici măcar nu știu unde merg... sau cine sunt. Mă uit la mâinile mele: sunt arse, mă ustură și mă dor. Observ că la mâna dreaptă un deget îmi lipsește, iar altul este negru, rigid și umflat - nu pot să îl mișc, nici măcar nu îl simt. După ce inspir profund, amețit fiind, încep să tușesc spasmodic simțindu-mi plămânii umpluți cu nisip. E ceva ciudat în aer, care parcă se scurge ca smoala pe traheea mea. Observ că încet-încet îmi slăbeşte vederea. Ochii mă înţeapă de parcă am numai ace în ei, şi sunt atât de umflaţi încât pleoapele sunt prea mici ca să îi poată proteja - mă ustură ca naiba.
În fine, mă opresc din a observa trupu-mi şubred - încep să merg - dar cad răpus de o durere în şold. Mă ridic, tras parcă de mâinile invizibile ale unui înger. Observ ce mă înconjoară - numai distrugere - totul arzând, sau, în cel mai bun caz fumegând uşor. Atunci îmi dau seama că soarele mă arde - sau poate am luat foc? Îmi duc mâna pe cap şi încep să simt scalpul ars, uscat. Mă gândesc că ar trebui să mă duc undeva, la umbră. Mă uit din nou în jur, dar nu văd niciun loc unde mă pot ascunde, decât cratere imense şi negre, născute de un impact puternic ce a generat atât de multă energie încât a aruncat un întreg oraş în aer şi a vitrificat solul.
Apoi simţurile parcă se trezesc brusc. Şi ceea ce simt mă face să încep lupta pentru viaţa mea - poate ultimul rămas. Simt... că e aici. Mirosul e pestilenţial, inconfundabil, iar vântul poartă atingerea ei - agonie.
Încep să fug spre un crater, dar mă opresc stupefiat - mă vede, se uită la mine şi mă observă! Ce mă fac? Mă întorc uşor, în timp ce mă gândesc că mor, chiar acum.
Aproape m-am întors, şi deja o umbră mă acoperă - e imensă. Atât de mare... şi hidoasă, încât nu îmi dau seama care-i este faţa, sau măcar dacă are una. Apoi văd o limbă de şarpe, imensă, venind spre mine, şi apoi ascunzându-se, parcă arsă de propria otravă, în spatele unor dinţi lungi şi ascuţiţi. Capul se lasă spre mine, lăsând să se vadă 2 coarne încovoiate - înalte cât un brad secular. Apoi, un zbierat îmi zguduie fiinţa şi mă asurzeşte - creatura mă ameninţă!
Mă uit la ea şi îi scuip gheara de la un picior, care săpase o groapă mare, presată de greutatea hidoşeniei. Creatura mă priveşte, cu un surâs care îmi spune că trebuie să înţeleg că sunt singur şi că nu pot trăi aşa - trebuie să mă sinucid. Îmi spune că naţiunea mea a eşuat - că eu şi fraţii mei ne-am bătut joc de tot ce Dumnezeu a creat şi că asta este recolta a ceea ce am semănat. Îmi spune că vina este mai mult a mea - încep să plâng. Lacrimile se transformă instant în acid sulfuric şi încep să îmi ardă ochii. Dar eu plâng şi mai tare - îmi dau seama că are dreptate. Îmi spune că am făcut totul greşit, că mai bine nu mă nășteam și că din cauza mea și a fraților mei toate vietățile, în frunte cu planeta au suferit, încet - încet, până la extincție, până azi. Eu încep să mă urăsc pentru ceea ce am făcut, aș vrea să reiau totul de la început, dar nu pot - degeaba îmi imaginez oameni dansând de bucurie pe pășuni fertile, degeaba îmi imaginez cirede, herghelii sau stoluri de animale zburdând pline de viață, degeaba îmi imaginez un ocean de apă în deșert - tot mor.
Dar apoi simt un aer rece care îmi trezește mintea și toate simțurile - mă gândesc că această adiere plină de viață este ultima suflare a unui înger înalt, care și-a dat viața pentru ca eu să pot lupta cu monstrul hidos care se pregătește de un nou atac.
Mă ridic din genunchi, și o privesc în ochi, plin de ură - creatura se sperie, mirată că am rezistat, dar urlă din nou, aproape dărâmându-mă la pământ - dar eu rezist. Mă uit mai adânc în sufletul ei, și atunci realizez Adevărul.
Văd începuturile umanității, pline de dumnezeire, iubire, fericire, prosperitate. Observ că încet-încet lumina scate în intensitate, pe măsură ce apar noi și noi generații - văd împărați, regi sau conducători sfătuiți de sfetnicii lor. Dar numai eu pot vedea că acei împărați sunt vânduți dihaniei, chiar cea din fața mea - dar cu chip de om. Văd cum devine mai puternică, mai mare, mai hidoasă. Mileniile trec, iar ea ajunge să conducă oamenii la pieire, în războaie.
Ea e caracatița care ne-a ținut în întuneric, și fiecare dintre noi avem una - a fost aici!
În fine, mă opresc din a observa trupu-mi şubred - încep să merg - dar cad răpus de o durere în şold. Mă ridic, tras parcă de mâinile invizibile ale unui înger. Observ ce mă înconjoară - numai distrugere - totul arzând, sau, în cel mai bun caz fumegând uşor. Atunci îmi dau seama că soarele mă arde - sau poate am luat foc? Îmi duc mâna pe cap şi încep să simt scalpul ars, uscat. Mă gândesc că ar trebui să mă duc undeva, la umbră. Mă uit din nou în jur, dar nu văd niciun loc unde mă pot ascunde, decât cratere imense şi negre, născute de un impact puternic ce a generat atât de multă energie încât a aruncat un întreg oraş în aer şi a vitrificat solul.
Apoi simţurile parcă se trezesc brusc. Şi ceea ce simt mă face să încep lupta pentru viaţa mea - poate ultimul rămas. Simt... că e aici. Mirosul e pestilenţial, inconfundabil, iar vântul poartă atingerea ei - agonie.
Încep să fug spre un crater, dar mă opresc stupefiat - mă vede, se uită la mine şi mă observă! Ce mă fac? Mă întorc uşor, în timp ce mă gândesc că mor, chiar acum.
Aproape m-am întors, şi deja o umbră mă acoperă - e imensă. Atât de mare... şi hidoasă, încât nu îmi dau seama care-i este faţa, sau măcar dacă are una. Apoi văd o limbă de şarpe, imensă, venind spre mine, şi apoi ascunzându-se, parcă arsă de propria otravă, în spatele unor dinţi lungi şi ascuţiţi. Capul se lasă spre mine, lăsând să se vadă 2 coarne încovoiate - înalte cât un brad secular. Apoi, un zbierat îmi zguduie fiinţa şi mă asurzeşte - creatura mă ameninţă!
Mă uit la ea şi îi scuip gheara de la un picior, care săpase o groapă mare, presată de greutatea hidoşeniei. Creatura mă priveşte, cu un surâs care îmi spune că trebuie să înţeleg că sunt singur şi că nu pot trăi aşa - trebuie să mă sinucid. Îmi spune că naţiunea mea a eşuat - că eu şi fraţii mei ne-am bătut joc de tot ce Dumnezeu a creat şi că asta este recolta a ceea ce am semănat. Îmi spune că vina este mai mult a mea - încep să plâng. Lacrimile se transformă instant în acid sulfuric şi încep să îmi ardă ochii. Dar eu plâng şi mai tare - îmi dau seama că are dreptate. Îmi spune că am făcut totul greşit, că mai bine nu mă nășteam și că din cauza mea și a fraților mei toate vietățile, în frunte cu planeta au suferit, încet - încet, până la extincție, până azi. Eu încep să mă urăsc pentru ceea ce am făcut, aș vrea să reiau totul de la început, dar nu pot - degeaba îmi imaginez oameni dansând de bucurie pe pășuni fertile, degeaba îmi imaginez cirede, herghelii sau stoluri de animale zburdând pline de viață, degeaba îmi imaginez un ocean de apă în deșert - tot mor.
Dar apoi simt un aer rece care îmi trezește mintea și toate simțurile - mă gândesc că această adiere plină de viață este ultima suflare a unui înger înalt, care și-a dat viața pentru ca eu să pot lupta cu monstrul hidos care se pregătește de un nou atac.
Mă ridic din genunchi, și o privesc în ochi, plin de ură - creatura se sperie, mirată că am rezistat, dar urlă din nou, aproape dărâmându-mă la pământ - dar eu rezist. Mă uit mai adânc în sufletul ei, și atunci realizez Adevărul.
Văd începuturile umanității, pline de dumnezeire, iubire, fericire, prosperitate. Observ că încet-încet lumina scate în intensitate, pe măsură ce apar noi și noi generații - văd împărați, regi sau conducători sfătuiți de sfetnicii lor. Dar numai eu pot vedea că acei împărați sunt vânduți dihaniei, chiar cea din fața mea - dar cu chip de om. Văd cum devine mai puternică, mai mare, mai hidoasă. Mileniile trec, iar ea ajunge să conducă oamenii la pieire, în războaie.
Ea e caracatița care ne-a ținut în întuneric, și fiecare dintre noi avem una - a fost aici!
Veliki desu.
