Doi prieteni

Un om și un câine mergeau pe un drum. Omul se bucura de frumusețea zilei când, deodată își dădu seama că de fapt, murise. Își aducea acum clar aminte că murise, iar câinele care mergea lângă el murise și el, chiar cu mai mulți ani în urmă. Se întrebă: "Oare unde duce drumul asta?"...
După o vreme, ajunseră amândoi în dreptul unui gard înalt de piatră. Privindu-l mai îndeaproape, vazu că era făcut dintr-o marmură foarte fină. Mai sus, pe colină, gardul era întrerupt de o arcadă care strălucea în soare.
Ajunseră amândoi acolo și văzură că era încrustată cu perle, iar aleea care ducea spre ea părea pavată cu aur. El și câinele său se apropiară de poartă, unde cineva ședea la un birou.
Îl întrebă:
- Scuzați-mă, unde ne aflăm?
- Aici e raiul - răspunse acesta.
- Minunat, zise omul, pot să vă rog să ne dați puțină apă?
- Bine'nțeles, intratâți înăuntru. Am să trimit imediat vorbă să vi se aducă niște apă cu gheață. Făcu un gest și poarta începu să se deschidă.
- Prietenul meu, poate intra și el? întrebă călătorul arătând înspre câine.
- Îmi pare rău, dar noi nu acceptăm animale.
Omul se gândi o clipă, apoi se întoarse și își continuă calea pe care pornise, împreună cu câinele său.
După încă o lungă plimbare, pe vârful unei alte coline, pe un drum prăpădit de țară, dădură de o fermă, a carei poartă părea că nu avusese zăvor niciodată. De gard, nici nu mai era vorba. Se apropie și vazu un bărbat șezând rezemat de un copac și citind o carte.
- Scuzați-mă! i se adresă el. Aveți cumva puțină apă?
- Da, desigur, e o cișmea ceva mai încolo.
- Și pentru prietenul meu? zise, arătând către câine.
- Trebuie să fie și o strachină, chiar lângă cișmea.
Trecură de poartă și ajunseră la o cișmea veche. Omul și câinele băură pe săturate, iar după ce terminară se înapoiară la omul de sub copac.
- Ce loc este acesta? întrebă călătorul.
- Aici e Raiul.
- Sunt total încurcat. Cineva, ceva mai jos de aici, mi-a zis că Raiul este acolo unde se afla el.
- Te referi la locul acela cu alei de aur și zid de marmură?
- Da.
- Acela e iadul.
- Și nu vă deranjează că ei folosesc același nume ca și dumneavoastră?!
- Din contră, suntem fericiți că ei îi triază mai întâi pe cei care sunt gata să-și lase în urmă prietenii cei mai buni.

Această pildă circulă pe internet, și a fost trimisă printr-un mesaj de către mătușa mea, căreia îi mulțumesc că a trimis-o mai departe.

Veliki desu.

Educatie(partea I): Influenta mediului vs. ereditate

     Exista doua mari tabere: cea formata din cei ce considera ca un om se dezvolta influentat doar de mediu si de educatia primita si cea formata din cei ce considera ca personalitatea lui este ceva ereditar. Foarte mult timp au dezbatut acest subiect si se pare ca nu au ajuns la nicio concluzie. Poate pentru ca nu au cum sa ajunga la nicio concluzie. Poate ca "adevarul" este exact la mijloc. Poate ca amandoua sunt la fel de importante in dezvoltarea unui om. Asa cum temperamentul este ceva cu care te nasti (desi nu se stie inca exact care parte din genele noastre determina temperamentul nostru), poate la fel se intampla si cu unele porniri pe care le ai (s-au facut unele studii care cercetau daca nu cumva criminalitatea este o "boala", daca nu cumva exista o gena care sa te faca un criminal). Dar daca ne nastem cu anumite tendinte, oare acestea pot fi controlate prin educatie?
     Parerea mea este ca amandoua au o influenta foarte mare asupra dezvoltarii oamenilor.
     Consider ca exista unele trasaturi cu care pur si simplu te nasti si acestea nu pot fi controlate prin educatie. La fel cum nu poti schimba temperamentul unui om prin educatie. Daca intradevar aceste trasaturi sunt intr-un fel anume inscrise in genele noastre atunci probabil ca doar geneticienii le vor putea controla vreodata.
     Dar, desi probabil ca unele trasaturi le avem din nastere, totusi foarte multe le dobandim in timpul vietii. Daca iei acelasi om si il dezvolti in doua medii diferite, daca ii prezinti alte principii de viata, atunci el se va dezvolta complet diferit. Si atunci inseamna ca generatia care urmeaza dupa noi va fi de fapt ceea ce noi vom face ca ea sa fie. Deci am putea sa schimbam in bine societatea asta de care ne plangem cu totii daca am reusi sa intelegem cum sa ii educam cum trebuie pe urmasii nostri. Dar asta este mult mai greu decat ne imaginam. Voi dezbate insa acest subiect intr-o postare viitoare.
   
   

A fost aici!

      Merg. Nu știu de cât timp... și nici de ce. Nici măcar nu știu unde merg... sau cine sunt. Mă uit la mâinile mele: sunt arse, mă ustură și mă dor. Observ că la mâna dreaptă un deget îmi lipsește, iar altul este negru, rigid și umflat - nu pot să îl mișc, nici măcar nu îl simt. După ce inspir profund, amețit fiind, încep să tușesc spasmodic simțindu-mi plămânii umpluți cu nisip. E ceva ciudat în aer, care parcă se scurge ca smoala pe traheea mea. Observ că încet-încet îmi slăbeşte vederea. Ochii mă înţeapă de parcă am numai ace în ei, şi sunt atât de umflaţi încât pleoapele sunt prea mici ca să îi poată proteja - mă ustură ca naiba.
      În fine, mă opresc din a observa trupu-mi şubred - încep să merg - dar cad răpus de o durere în şold. Mă ridic, tras parcă de mâinile invizibile ale unui înger. Observ ce mă înconjoară - numai distrugere - totul arzând, sau, în cel mai bun caz fumegând uşor. Atunci îmi dau seama că soarele mă arde - sau poate am luat foc? Îmi duc mâna pe cap şi încep să simt scalpul ars, uscat. Mă gândesc că ar trebui să mă duc undeva, la umbră. Mă uit din nou în jur, dar nu văd niciun loc unde mă pot ascunde, decât cratere imense şi negre, născute de un impact puternic ce a generat atât de multă energie încât a aruncat un întreg oraş în aer şi a vitrificat solul.
      Apoi simţurile parcă se trezesc brusc. Şi ceea ce simt mă face să încep lupta pentru viaţa mea - poate ultimul rămas. Simt... că e aici. Mirosul e pestilenţial, inconfundabil, iar vântul poartă atingerea ei - agonie.
      Încep să fug spre un crater, dar mă opresc stupefiat - mă vede, se uită la mine şi mă observă! Ce mă fac? Mă întorc uşor, în timp ce mă gândesc că mor, chiar acum.
      Aproape m-am întors, şi deja o umbră mă acoperă - e imensă. Atât de mare... şi hidoasă, încât nu îmi dau seama care-i este faţa, sau măcar dacă are una. Apoi văd o limbă de şarpe, imensă, venind spre mine, şi apoi ascunzându-se, parcă arsă de propria otravă, în spatele unor dinţi lungi şi ascuţiţi. Capul se lasă spre mine, lăsând să se vadă 2 coarne încovoiate - înalte cât un brad secular. Apoi, un zbierat îmi zguduie fiinţa şi mă asurzeşte - creatura mă ameninţă!
      Mă uit la ea şi îi scuip gheara de la un picior, care săpase o groapă mare, presată de greutatea hidoşeniei. Creatura mă priveşte, cu un surâs care îmi spune că trebuie să înţeleg că sunt singur şi că nu pot trăi aşa - trebuie să mă sinucid. Îmi spune că naţiunea mea a eşuat - că eu şi fraţii mei ne-am bătut joc de tot ce Dumnezeu a creat şi că asta este recolta a ceea ce am semănat. Îmi spune că vina este mai mult a mea - încep să plâng. Lacrimile se transformă instant în acid sulfuric şi încep să îmi ardă ochii. Dar eu plâng şi mai tare - îmi dau seama că are dreptate. Îmi spune că am făcut totul greşit, că mai bine nu mă nășteam și că din cauza mea și a fraților mei toate vietățile, în frunte cu planeta au suferit, încet - încet, până la extincție, până azi. Eu încep să mă urăsc pentru ceea ce am făcut, aș vrea să reiau totul de la început, dar nu pot - degeaba îmi imaginez oameni dansând de bucurie pe pășuni fertile, degeaba îmi imaginez cirede, herghelii sau stoluri de animale zburdând pline de viață, degeaba îmi imaginez un ocean de apă în deșert - tot mor.
      Dar apoi simt un aer rece care îmi trezește mintea și toate simțurile - mă gândesc că această adiere plină de viață este ultima suflare a unui înger înalt, care și-a dat viața pentru ca eu să pot lupta cu monstrul hidos care se pregătește de un nou atac.
      Mă ridic din genunchi, și o privesc în ochi, plin de ură - creatura se sperie, mirată că am rezistat, dar urlă din nou, aproape dărâmându-mă la pământ - dar eu rezist. Mă uit mai adânc în sufletul ei, și atunci realizez Adevărul.
      Văd începuturile umanității, pline de dumnezeire, iubire, fericire, prosperitate. Observ că încet-încet lumina scate în intensitate, pe măsură ce apar noi și noi generații - văd împărați, regi sau conducători sfătuiți de sfetnicii lor. Dar numai eu pot vedea că acei împărați sunt vânduți dihaniei, chiar cea din fața mea - dar cu chip de om. Văd cum devine mai puternică, mai mare, mai hidoasă. Mileniile trec, iar ea ajunge să conducă oamenii la pieire, în războaie.
      Ea e caracatița care ne-a ținut în întuneric, și fiecare dintre noi avem una - a fost aici!

Veliki desu.

Fight club.....

Român, pentru Români!

Veliki desu.

Toleranta

Ma gandeam in ultima vreme la scoietate, sau mai bine zis la unele aspecte ale societatii, si mi-am dat seama de lipsa de toleranta a majoritatii oamenilor. In momentul in care o persoana este, se zicem, diferita in unele aspecte majoritatea oamenilor vor incepe sa o considere nebuna sau ciudata. Nu vorbesc acum de diferente flagrante care sa ajunga sa ii deranjeze pe cei din jur ci de diferente in felul in care privesc si decid sa isi traiasca propria viata(ca de exemplu: in momentul in care sunt foarte fericiti si au chef sa inceapa sa danseze pe strada sa nu considere nimic rusinos in a face chestia asta). E adevarat ca nimeni nu o sa vina sa iti ia gatul doar pentru ca ai unele pareri sau reactii diferite de ale lor, dar tot vor gandi despre tine ca ai niste probleme si uneori unii iti vor spune chiar "nu e bine ce ai facut" si la intrebarea "de ce?" singurul raspuns pe care ti-l pot da uneori este "pentru ca nu se face". Si acum apar doua lucruri:

1. De ce am ajuns sa avem aceste inhibitii si toate aceste "nu se face" atata timp cat acele lucruri nu fac rau si nu deranjeaza pe nimeni?

2. De ce cand vedem o persoana care nu tine cont de toate aceste "nu se face" nu ne putem opri din a o judeca si a considera ca are niste probleme? De ce nu putem pur si simplu sa intelegem ca fiecare are propriile pareri si idei dupa care isi ghideaza viata fara ca acestea sa fie mai "corecte" sau mai "gresite" decat ale noastre? Pur si simplu sunt diferite la fel cum noi toti suntem diferiti.

Prejudecati

Uitandu-ma in jurul meu am observat ca toti avem prejudecati: unii uram tiganii, altii evreii, altii americanii etc. Dar faptul ca toti avem prejudecati nu trebuie sa ne faca sa credem ca nu este o problema. Nu pot sa condamn pe nimeni ca are prejudecati atata timp cat si eu am prejudecatiile mele, dar nici nu pot sa nu realizez ca este o problema destul de grava. Dar realizarea faptului ca ai o problema este primul pas spre a indrepta problema. Asa ca ar fi bine ca toti sa "pierdem" putin timp analizandu-ne, sa ne descoperim prejudecatile si sa incercam sa le indreptam. Prejudecatiile ne pot ingusta mintea si s-ar putea sa pierdem lucruri interesante. Cel mai bine este sa dai o sansa la tot si sa nu spui niciodata ca nu-ti place ceva fara sa fi incercat. Nu poti spune despre o carte ca e proasta fara sa o citesti, nu poti spune despre o persoana ca e urata fara sa o fi vazut macar o data, asa ca hai sa incercam sa fim mai deschisi si sa nu ne mai lasam condusi de prejudecati.

Nu vreau să cuceresc sau să conduc lumea