Doi prieteni

Un om și un câine mergeau pe un drum. Omul se bucura de frumusețea zilei când, deodată își dădu seama că de fapt, murise. Își aducea acum clar aminte că murise, iar câinele care mergea lângă el murise și el, chiar cu mai mulți ani în urmă. Se întrebă: "Oare unde duce drumul asta?"...
După o vreme, ajunseră amândoi în dreptul unui gard înalt de piatră. Privindu-l mai îndeaproape, vazu că era făcut dintr-o marmură foarte fină. Mai sus, pe colină, gardul era întrerupt de o arcadă care strălucea în soare.
Ajunseră amândoi acolo și văzură că era încrustată cu perle, iar aleea care ducea spre ea părea pavată cu aur. El și câinele său se apropiară de poartă, unde cineva ședea la un birou.
Îl întrebă:
- Scuzați-mă, unde ne aflăm?
- Aici e raiul - răspunse acesta.
- Minunat, zise omul, pot să vă rog să ne dați puțină apă?
- Bine'nțeles, intratâți înăuntru. Am să trimit imediat vorbă să vi se aducă niște apă cu gheață. Făcu un gest și poarta începu să se deschidă.
- Prietenul meu, poate intra și el? întrebă călătorul arătând înspre câine.
- Îmi pare rău, dar noi nu acceptăm animale.
Omul se gândi o clipă, apoi se întoarse și își continuă calea pe care pornise, împreună cu câinele său.
După încă o lungă plimbare, pe vârful unei alte coline, pe un drum prăpădit de țară, dădură de o fermă, a carei poartă părea că nu avusese zăvor niciodată. De gard, nici nu mai era vorba. Se apropie și vazu un bărbat șezând rezemat de un copac și citind o carte.
- Scuzați-mă! i se adresă el. Aveți cumva puțină apă?
- Da, desigur, e o cișmea ceva mai încolo.
- Și pentru prietenul meu? zise, arătând către câine.
- Trebuie să fie și o strachină, chiar lângă cișmea.
Trecură de poartă și ajunseră la o cișmea veche. Omul și câinele băură pe săturate, iar după ce terminară se înapoiară la omul de sub copac.
- Ce loc este acesta? întrebă călătorul.
- Aici e Raiul.
- Sunt total încurcat. Cineva, ceva mai jos de aici, mi-a zis că Raiul este acolo unde se afla el.
- Te referi la locul acela cu alei de aur și zid de marmură?
- Da.
- Acela e iadul.
- Și nu vă deranjează că ei folosesc același nume ca și dumneavoastră?!
- Din contră, suntem fericiți că ei îi triază mai întâi pe cei care sunt gata să-și lase în urmă prietenii cei mai buni.

Această pildă circulă pe internet, și a fost trimisă printr-un mesaj de către mătușa mea, căreia îi mulțumesc că a trimis-o mai departe.

Veliki desu.

Apocalipsa

Si ma plimbam prin universuri paralele,

Incercand sa gust din praful lor de stele…

Omul e o fiinta miscatoare,

Incercand sa priceapa asta-lume statatoare.

Ajungand fata in fata cu creatiunea,

Se simte batran,

Inceteaza a descifra lumea.

Alege ori pe Dumnezeu ori pe Satan

Asteptand Apocalipsa de apoi…

Cei patru calareti ai iadului-

Auzim de ei zi de zi:

La radio, la tv, pe o straduta neluminata,

Un cotlon uitat de lumea aceasta deformata…

FOAMEA, face ravagii in Africa,

RAZBOIUL, bate la usa cu prefixul al III-lea,

MOLIMA, a iesit la pensie cand a aparut Penicilina,

Dar POLUAREA, i-a luat locul infestand toata omenirea…

Noi traim Apocalipsa, planeta moare,

Oare Dumnezeu ii va duce lipsa?

Ploi de pesti, bai de sange,

Ne jucam de-a teritoriile in nepasare,

Dar lumea e a Lui…si ea moare…

Medusa/Yellow taxi

It’s sunny outside - in my heart is a cold dead winter,
I look at the yellow taxis - supposed to bring you near…
I watch them slow down and go by
And you are not inside…

No one spares me a glance, not even a smile/not even a pity:
“Look at her she’s alone on this sunny day…
Basking in the sun, she looks like she’s spirited away.”
YES madam, I am as cold as a winter breeze,
Cause someone meddled with my heart and broke it for gold…

Look at me how I ended up
Not even the sun, not even the nightingales can get it right.

I listen to every song of the nature
But, all I hear are screeching gales,
Bruises on my heart appearing
As you pass by in a yellow taxi,
Not sparing a glance, not even a smile…
Never looking back, not even a glance, not even a goodbye…

I put my heart on my sleeve - I played with the fate -
And I ended up being without any aid.

 I’m writing this as he goes by,

            - In a yellow taxi -

Not even looking at me, not even a glance.

I see strangers on the street

Hand in hand whispering love,

But all I can feel is my broken soul

And

Cold inside.

The road to hell is paved with good intentions...

"Soarele apune.

Totul se duce, usor, pe rand, la timpul lor. Murim, ne nastem, in timp ce natura se transforma in jurul nostru. Timpul trece pe langa noi cu nepasare. Si de ce ar trebui sa ne dea atentie? Pe noi nu ne intereseaza ce se intampla cu gandacul ce s-a pierdut la noi in baie. Dar gresesc, ne intereseaza pentru ca il gasim revoltator, ne sacaie...ne infesteaza. Poate ca noi, oamenii, suntem paraziti, imbolnavim natura cu prezenta noastra. Dumnezeu a creat omul dintr-un scop divin, dar ca orice fiinta a carei existenta aspira la nemurire, am cazut in profan...nepasare...

Daca omul este o fiinta egocentrica, de ce nu ar fi si planeta noastra? Dumnezeu ne-a lasat sa murim singuri...Planeta moare, singura, strigand indurare cerurilor.

Si totusi soarele apune...deasupra oceanului...pare un Apolo in flacari, un Atlas in suferinta. Poate Cerul si Pamantul sunt doua entitati, doi amanti care nu se pot intalni niciodata. Ploaia poate fi o metamorfoza a lacrimilor...Eu plang pentru natura, pentru mine...sunt o fiinta efemera, care prin actiunile sale egoiste s-a indepartat si de sine si de ceilalti...

Se spune ca drumul catre iad este construit din intentii bune. Eu traiesc iadul...inima lui...ultima lui dorinta...

Desi omul este defect, dorinta lui de a trai, de a supravietui este ca un foc mistuitor. Eu am suferit, stiam ca nu mai am mult de trait. Inca de cand am aflat de boala ce ma "invechea" pe dinauntru, numaram fiecare luna, fiecare ora, minut sau secunda. Dar chiar daca inima mea slaba ma atentiona ca imi va suna ceasul...am pacatuit. M-am indragostit si am suferit...si eu si el. Si acum sufar, singura...El si-a dat viata pentru mine, fara sa imi spuna, in singurul mod in care stia ca eu voi putea trai fara el sau ca el va putea trai fara mine.

Plang, plang cu pescarusii, plang impreuna cu ploaia. Acum nu mai exista el, inima lui bate in mine...suntem o singura persoana...s-a asigurat ca suntem departe si totusi impreuna.

Plang, soarele apune, inima...noastra...bate in spatele unei cicatrici, dragostea nu moare, numai intentii bune...

Fragmentele cantecului nostru se pierd in neantul nemuririi."



PS: aceasta este o poveste, o nascocire a abisului creierului meu, un amalgam de cuvinte si sentimente pe care am incercat sa le explic printr-o pura fictiune...trist...dar viata este o provocare...Challenge accepted :))

Educatie(partea I): Influenta mediului vs. ereditate

     Exista doua mari tabere: cea formata din cei ce considera ca un om se dezvolta influentat doar de mediu si de educatia primita si cea formata din cei ce considera ca personalitatea lui este ceva ereditar. Foarte mult timp au dezbatut acest subiect si se pare ca nu au ajuns la nicio concluzie. Poate pentru ca nu au cum sa ajunga la nicio concluzie. Poate ca "adevarul" este exact la mijloc. Poate ca amandoua sunt la fel de importante in dezvoltarea unui om. Asa cum temperamentul este ceva cu care te nasti (desi nu se stie inca exact care parte din genele noastre determina temperamentul nostru), poate la fel se intampla si cu unele porniri pe care le ai (s-au facut unele studii care cercetau daca nu cumva criminalitatea este o "boala", daca nu cumva exista o gena care sa te faca un criminal). Dar daca ne nastem cu anumite tendinte, oare acestea pot fi controlate prin educatie?
     Parerea mea este ca amandoua au o influenta foarte mare asupra dezvoltarii oamenilor.
     Consider ca exista unele trasaturi cu care pur si simplu te nasti si acestea nu pot fi controlate prin educatie. La fel cum nu poti schimba temperamentul unui om prin educatie. Daca intradevar aceste trasaturi sunt intr-un fel anume inscrise in genele noastre atunci probabil ca doar geneticienii le vor putea controla vreodata.
     Dar, desi probabil ca unele trasaturi le avem din nastere, totusi foarte multe le dobandim in timpul vietii. Daca iei acelasi om si il dezvolti in doua medii diferite, daca ii prezinti alte principii de viata, atunci el se va dezvolta complet diferit. Si atunci inseamna ca generatia care urmeaza dupa noi va fi de fapt ceea ce noi vom face ca ea sa fie. Deci am putea sa schimbam in bine societatea asta de care ne plangem cu totii daca am reusi sa intelegem cum sa ii educam cum trebuie pe urmasii nostri. Dar asta este mult mai greu decat ne imaginam. Voi dezbate insa acest subiect intr-o postare viitoare.
   
   

Politehnica....

LCFR

A fost odată ca-n poveşti
A fost ca niciodată,
Propusă chiar de Fl Pop
O temă minunată.

Şi trebuia până-ntr-o luni
Să fie gata scrisă
De la Ignat pân’ la Crăciun
Testată şi trimisă.

Da deja sfaturi Fl Pop
Cum să reolvi problema
Iar Cătălină pân-atunci
Nici nu citise tema.

Şi cât de viu s-aprinde el
În orişicare sară,
Ştiind că multe întrebări
Pe forum or s-apară.

Ea le citea cu un surâs
Căci încă de cu toamnă
Mai multe de una din trei nopţi
Nu apuca să doarmă.

Iar umbra feţei străvezii
E albă ca de ceară
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afară.

Trecu o zi, trecură trei,
Şi deadline-ul presează
Ea neştiind ce-i de făcut
Pe forum îi postează.

-”Nu caut vorbe pe ales,
Nici ştiu cum aş începe
Enunţul temei ce-ai propus
Eu nu îl pot pricepe.”

-”Din sfera mea venii cu greu
Să-ţi mai explic odată.
Iar dacă tot nu înţelegi,
Mergi la C2, mai fată.

Numărul PI să-l calculezi
Cu zecimale multe,
Şi toată lumea-n ocean
De tine o s-asculte.

În rest e totul evident
Să nu mai lugim vorba
Îţi faci un server şi-un client
Şi le uneşti prin corba.”

-”Pare uşor cum doar în vis
Să fie se întâmplă,
Însă problema ce-ai descris,
Nu e atât de simplă.

Programul meu produce doar
Trei zecimal-odată
Iar pentru cifre foarte mari,
N-a merge niciodată.

Şi nu uita că şi de port,
E bine să ţii seama.
De-i rezervat, serveru-i mort,
Şi-ţi mai răspunde mama.”

-”Dar cum ai vrea să îţi explic?
Au nu-nţelegi tu oare
Că primele optimizări,
Se fac la compilare.

Cât despre portul ce-ai descris,
Mai vezi şi tu atuncea.
Dacă Constanţa nu-i deschis,
Faci pe Galaţi sau Tulcea.”

Porni eclipsul. Creşteau
În linii-ale lui surse
Şi zece ore păreau doar
Zece minute scurse.

Iar dinspre podul Basarab,
Jur împrejur de sine,
Vedea din ce în ce mai clar
Cum izvorau lumine.

Căci când începe nu-i hotar,
Inceraca, nu se lasă,
Modifică, testează iar,
Nu-i chip să se oprească.

N-are nimic şi totuşi e,
O sete care-o soarbe
E un imbold ca un pahar,
De cola să-şi mai toare.

Şi-acum să nu vă speriaţi,
Aşa sunt toţi studenţii;
După o noapte de codat,
Încep să vadă chestii.

Căci doar puse mână pe dop
Că imediat din sticlă,
În loc de duhul fermecat
Apare o pisică.

Cu obrăjori ca doi bujori
De rumeni, bată-i vina
Dregându-şi glasul de trei ori
Urlă la Cătălină.

-”Hyperion, ce de trei luni,
Dormi cinci ore pe noapte,
Ce îngeri răi, ce demoni buni,
Te-mping la aşa fapte.

Tu vrei pe PI să îl socoţi,
Cu zecimale multe.
Dar până unde ai să-mpingi
Devotamentul, unde?!

De se va pierde-al tău noroc
În valurile mării,
O să se termine-acest joc
Cu vizita salvării

Dorind în faptă să arăţi
Dreptate şi tărie
Or să-ţi aprindă lumânări,
Pe holuri în regie.

Plângând vor spune-ai tăi colegi
Că te-ai topit că neaua;
Citind de cazul tău în Click,
Vor da încet maneaua.

Şi pentru cine vrei să mori?
Intoarcete, te-ndreapta,
Sper tema trei la CPL
Şi vezi ce te aşteaptă.”

Ea-l ascultă pe pisoiaş
Uimită şi distrasă,
Şi ruşinos şi drăgălaş,
Aproape că se lasă.

Dar când în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
Un mail venit pe curs.cs
Îi strică somnul dulce.

-”Coborî în jos student beţiv,
Alunecând din pat.
Enunţul este evaziv,
Trebuie completat.

Cum vânătoru-ntinde-n crâng,
La păsărele coarda,
Clientul corba te constrâng,
Să nu îl scrii în java.

Din sânul veşnicului ieri,
Trăieşte azi ce moare
Şi dacă nu îl faci în C,
Te paşte-o depunctare.”

Ea iar lasă atunci din piept,
Un greu suspin să-i scape,
Că trebuia să dea la Drept,
Sau la Transporturi, poate.

Dar nu căzu ca alte daţi,
Din cer cu tot înaltul:
-”Ce-ţi apsa ţie Fl Pop,
De scriu în C sau python.

La voi, în cercul vostru strâmt,
Trăiţi doar pentru teme,
Eu sunt Luceafărul de sus,
Am şi alte probleme.

Pentru client o să-mi aleg
Aşa cum vreau limbajul,
Şi la problema de final,
Recuperez punctajul.”

A fost aici!

      Merg. Nu știu de cât timp... și nici de ce. Nici măcar nu știu unde merg... sau cine sunt. Mă uit la mâinile mele: sunt arse, mă ustură și mă dor. Observ că la mâna dreaptă un deget îmi lipsește, iar altul este negru, rigid și umflat - nu pot să îl mișc, nici măcar nu îl simt. După ce inspir profund, amețit fiind, încep să tușesc spasmodic simțindu-mi plămânii umpluți cu nisip. E ceva ciudat în aer, care parcă se scurge ca smoala pe traheea mea. Observ că încet-încet îmi slăbeşte vederea. Ochii mă înţeapă de parcă am numai ace în ei, şi sunt atât de umflaţi încât pleoapele sunt prea mici ca să îi poată proteja - mă ustură ca naiba.
      În fine, mă opresc din a observa trupu-mi şubred - încep să merg - dar cad răpus de o durere în şold. Mă ridic, tras parcă de mâinile invizibile ale unui înger. Observ ce mă înconjoară - numai distrugere - totul arzând, sau, în cel mai bun caz fumegând uşor. Atunci îmi dau seama că soarele mă arde - sau poate am luat foc? Îmi duc mâna pe cap şi încep să simt scalpul ars, uscat. Mă gândesc că ar trebui să mă duc undeva, la umbră. Mă uit din nou în jur, dar nu văd niciun loc unde mă pot ascunde, decât cratere imense şi negre, născute de un impact puternic ce a generat atât de multă energie încât a aruncat un întreg oraş în aer şi a vitrificat solul.
      Apoi simţurile parcă se trezesc brusc. Şi ceea ce simt mă face să încep lupta pentru viaţa mea - poate ultimul rămas. Simt... că e aici. Mirosul e pestilenţial, inconfundabil, iar vântul poartă atingerea ei - agonie.
      Încep să fug spre un crater, dar mă opresc stupefiat - mă vede, se uită la mine şi mă observă! Ce mă fac? Mă întorc uşor, în timp ce mă gândesc că mor, chiar acum.
      Aproape m-am întors, şi deja o umbră mă acoperă - e imensă. Atât de mare... şi hidoasă, încât nu îmi dau seama care-i este faţa, sau măcar dacă are una. Apoi văd o limbă de şarpe, imensă, venind spre mine, şi apoi ascunzându-se, parcă arsă de propria otravă, în spatele unor dinţi lungi şi ascuţiţi. Capul se lasă spre mine, lăsând să se vadă 2 coarne încovoiate - înalte cât un brad secular. Apoi, un zbierat îmi zguduie fiinţa şi mă asurzeşte - creatura mă ameninţă!
      Mă uit la ea şi îi scuip gheara de la un picior, care săpase o groapă mare, presată de greutatea hidoşeniei. Creatura mă priveşte, cu un surâs care îmi spune că trebuie să înţeleg că sunt singur şi că nu pot trăi aşa - trebuie să mă sinucid. Îmi spune că naţiunea mea a eşuat - că eu şi fraţii mei ne-am bătut joc de tot ce Dumnezeu a creat şi că asta este recolta a ceea ce am semănat. Îmi spune că vina este mai mult a mea - încep să plâng. Lacrimile se transformă instant în acid sulfuric şi încep să îmi ardă ochii. Dar eu plâng şi mai tare - îmi dau seama că are dreptate. Îmi spune că am făcut totul greşit, că mai bine nu mă nășteam și că din cauza mea și a fraților mei toate vietățile, în frunte cu planeta au suferit, încet - încet, până la extincție, până azi. Eu încep să mă urăsc pentru ceea ce am făcut, aș vrea să reiau totul de la început, dar nu pot - degeaba îmi imaginez oameni dansând de bucurie pe pășuni fertile, degeaba îmi imaginez cirede, herghelii sau stoluri de animale zburdând pline de viață, degeaba îmi imaginez un ocean de apă în deșert - tot mor.
      Dar apoi simt un aer rece care îmi trezește mintea și toate simțurile - mă gândesc că această adiere plină de viață este ultima suflare a unui înger înalt, care și-a dat viața pentru ca eu să pot lupta cu monstrul hidos care se pregătește de un nou atac.
      Mă ridic din genunchi, și o privesc în ochi, plin de ură - creatura se sperie, mirată că am rezistat, dar urlă din nou, aproape dărâmându-mă la pământ - dar eu rezist. Mă uit mai adânc în sufletul ei, și atunci realizez Adevărul.
      Văd începuturile umanității, pline de dumnezeire, iubire, fericire, prosperitate. Observ că încet-încet lumina scate în intensitate, pe măsură ce apar noi și noi generații - văd împărați, regi sau conducători sfătuiți de sfetnicii lor. Dar numai eu pot vedea că acei împărați sunt vânduți dihaniei, chiar cea din fața mea - dar cu chip de om. Văd cum devine mai puternică, mai mare, mai hidoasă. Mileniile trec, iar ea ajunge să conducă oamenii la pieire, în războaie.
      Ea e caracatița care ne-a ținut în întuneric, și fiecare dintre noi avem una - a fost aici!

Veliki desu.