"Soarele apune.
Totul se duce, usor, pe rand, la timpul lor. Murim, ne nastem, in timp ce natura se transforma in jurul nostru. Timpul trece pe langa noi cu nepasare. Si de ce ar trebui sa ne dea atentie? Pe noi nu ne intereseaza ce se intampla cu gandacul ce s-a pierdut la noi in baie. Dar gresesc, ne intereseaza pentru ca il gasim revoltator, ne sacaie...ne infesteaza. Poate ca noi, oamenii, suntem paraziti, imbolnavim natura cu prezenta noastra. Dumnezeu a creat omul dintr-un scop divin, dar ca orice fiinta a carei existenta aspira la nemurire, am cazut in profan...nepasare...
Daca omul este o fiinta egocentrica, de ce nu ar fi si planeta noastra? Dumnezeu ne-a lasat sa murim singuri...Planeta moare, singura, strigand indurare cerurilor.
Si totusi soarele apune...deasupra oceanului...pare un Apolo in flacari, un Atlas in suferinta. Poate Cerul si Pamantul sunt doua entitati, doi amanti care nu se pot intalni niciodata. Ploaia poate fi o metamorfoza a lacrimilor...Eu plang pentru natura, pentru mine...sunt o fiinta efemera, care prin actiunile sale egoiste s-a indepartat si de sine si de ceilalti...
Se spune ca drumul catre iad este construit din intentii bune. Eu traiesc iadul...inima lui...ultima lui dorinta...
Desi omul este defect, dorinta lui de a trai, de a supravietui este ca un foc mistuitor. Eu am suferit, stiam ca nu mai am mult de trait. Inca de cand am aflat de boala ce ma "invechea" pe dinauntru, numaram fiecare luna, fiecare ora, minut sau secunda. Dar chiar daca inima mea slaba ma atentiona ca imi va suna ceasul...am pacatuit. M-am indragostit si am suferit...si eu si el. Si acum sufar, singura...El si-a dat viata pentru mine, fara sa imi spuna, in singurul mod in care stia ca eu voi putea trai fara el sau ca el va putea trai fara mine.
Plang, plang cu pescarusii, plang impreuna cu ploaia. Acum nu mai exista el, inima lui bate in mine...suntem o singura persoana...s-a asigurat ca suntem departe si totusi impreuna.
Plang, soarele apune, inima...noastra...bate in spatele unei cicatrici, dragostea nu moare, numai intentii bune...
Fragmentele cantecului nostru se pierd in neantul nemuririi."
PS: aceasta este o poveste, o nascocire a abisului creierului meu, un amalgam de cuvinte si sentimente pe care am incercat sa le explic printr-o pura fictiune...trist...dar viata este o provocare...Challenge accepted :))
Oamenii își trăiesc viața în funcție de ceea ce acceptă ca fiind "corect" și "adevărat". Așa definesc ei "realitatea". Dar ce înseamnă de fapt "adevărat", și ce înseamnă "corect"? Sunt niște concepte foarte vagi. Ceea ce o persoană consideră "realitate" poate fi doar o iluzie pentru altcineva. Putem noi să le spunem că trăiesc în propria lume doar datorită faptului că au alte "principii" decât noi?
Se afișează postările cu eticheta viata. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta viata. Afișați toate postările
11 mai 2012
13 feb. 2012
21 ian. 2012
Omenirea...o punga de Skittles
Daca as fi un inger...as putea sa simt? Si daca da...atunci ar fi serenitate ori suspin ori manie? Dar, oare as putea sa simt?
Nu stim...noi suntem doar oameni. Eu sunt doar o lacrima intr-un ocean plin de suflete care mai de care mai colorate. A-ti fost vreodata pe un stadion? Nu numai ca eu m-am considerat un mic graunte de orez intr-o mare de persoane, dar acea mare era doar o particica dintr-un ocean. Sa ne imaginam ca populatia poate fi restransa la o punga de Skittles. Fiecare dintre noi este diferit. Asa cum bomboanele au diferite arome si culori, asa se intampla si in viata de zi cu zi. Nimeni nu se imbraca la fel, nimeni nu gandeste la fel...dar eu sunt doar o persoana...o singura bomboana. "Eu" pronume personal de persoana I, eu...pot eu un bob de orez sa schimb lumea? De ce nu as putea fi altceva? Dar traiesc, respir...locul meu este pe pamant...urmez un ciclu al vietii: m-am nascut, traiesc, ma indrogostesc si mor...iar atunci cand trupul meu se va intoarce in pamantul din care a fost zamislit...poate voi da viata unor flori...poate ma voi reincarna intr-o floare...dar oare poate o floare sa vada lumea? As vrea ca in fiecare zi sa fiu vizitata de catre o albina...polenul meu sa se raspandeasca in aer...sa fie plimbat in mici particule prin tot universul...Poate asa, intr-o viata, as putea sa simt lumea...ca o mica particula de praf ce lenevesc in soarele egiptean pe piramida lui Keops...sau pe faimoasa piramida a lunii construita cu secole in urma de Mayasi...Poate as putea atunci sa ascult cantecul universului, dar oare cum a luat nastere?
Vise...sau visuri...momentan nu stiu nimic...sunt doar un om...traiesc si mor...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)