Doi prieteni

Un om și un câine mergeau pe un drum. Omul se bucura de frumusețea zilei când, deodată își dădu seama că de fapt, murise. Își aducea acum clar aminte că murise, iar câinele care mergea lângă el murise și el, chiar cu mai mulți ani în urmă. Se întrebă: "Oare unde duce drumul asta?"...
După o vreme, ajunseră amândoi în dreptul unui gard înalt de piatră. Privindu-l mai îndeaproape, vazu că era făcut dintr-o marmură foarte fină. Mai sus, pe colină, gardul era întrerupt de o arcadă care strălucea în soare.
Ajunseră amândoi acolo și văzură că era încrustată cu perle, iar aleea care ducea spre ea părea pavată cu aur. El și câinele său se apropiară de poartă, unde cineva ședea la un birou.
Îl întrebă:
- Scuzați-mă, unde ne aflăm?
- Aici e raiul - răspunse acesta.
- Minunat, zise omul, pot să vă rog să ne dați puțină apă?
- Bine'nțeles, intratâți înăuntru. Am să trimit imediat vorbă să vi se aducă niște apă cu gheață. Făcu un gest și poarta începu să se deschidă.
- Prietenul meu, poate intra și el? întrebă călătorul arătând înspre câine.
- Îmi pare rău, dar noi nu acceptăm animale.
Omul se gândi o clipă, apoi se întoarse și își continuă calea pe care pornise, împreună cu câinele său.
După încă o lungă plimbare, pe vârful unei alte coline, pe un drum prăpădit de țară, dădură de o fermă, a carei poartă părea că nu avusese zăvor niciodată. De gard, nici nu mai era vorba. Se apropie și vazu un bărbat șezând rezemat de un copac și citind o carte.
- Scuzați-mă! i se adresă el. Aveți cumva puțină apă?
- Da, desigur, e o cișmea ceva mai încolo.
- Și pentru prietenul meu? zise, arătând către câine.
- Trebuie să fie și o strachină, chiar lângă cișmea.
Trecură de poartă și ajunseră la o cișmea veche. Omul și câinele băură pe săturate, iar după ce terminară se înapoiară la omul de sub copac.
- Ce loc este acesta? întrebă călătorul.
- Aici e Raiul.
- Sunt total încurcat. Cineva, ceva mai jos de aici, mi-a zis că Raiul este acolo unde se afla el.
- Te referi la locul acela cu alei de aur și zid de marmură?
- Da.
- Acela e iadul.
- Și nu vă deranjează că ei folosesc același nume ca și dumneavoastră?!
- Din contră, suntem fericiți că ei îi triază mai întâi pe cei care sunt gata să-și lase în urmă prietenii cei mai buni.

Această pildă circulă pe internet, și a fost trimisă printr-un mesaj de către mătușa mea, căreia îi mulțumesc că a trimis-o mai departe.

Veliki desu.

The road to hell is paved with good intentions...

"Soarele apune.

Totul se duce, usor, pe rand, la timpul lor. Murim, ne nastem, in timp ce natura se transforma in jurul nostru. Timpul trece pe langa noi cu nepasare. Si de ce ar trebui sa ne dea atentie? Pe noi nu ne intereseaza ce se intampla cu gandacul ce s-a pierdut la noi in baie. Dar gresesc, ne intereseaza pentru ca il gasim revoltator, ne sacaie...ne infesteaza. Poate ca noi, oamenii, suntem paraziti, imbolnavim natura cu prezenta noastra. Dumnezeu a creat omul dintr-un scop divin, dar ca orice fiinta a carei existenta aspira la nemurire, am cazut in profan...nepasare...

Daca omul este o fiinta egocentrica, de ce nu ar fi si planeta noastra? Dumnezeu ne-a lasat sa murim singuri...Planeta moare, singura, strigand indurare cerurilor.

Si totusi soarele apune...deasupra oceanului...pare un Apolo in flacari, un Atlas in suferinta. Poate Cerul si Pamantul sunt doua entitati, doi amanti care nu se pot intalni niciodata. Ploaia poate fi o metamorfoza a lacrimilor...Eu plang pentru natura, pentru mine...sunt o fiinta efemera, care prin actiunile sale egoiste s-a indepartat si de sine si de ceilalti...

Se spune ca drumul catre iad este construit din intentii bune. Eu traiesc iadul...inima lui...ultima lui dorinta...

Desi omul este defect, dorinta lui de a trai, de a supravietui este ca un foc mistuitor. Eu am suferit, stiam ca nu mai am mult de trait. Inca de cand am aflat de boala ce ma "invechea" pe dinauntru, numaram fiecare luna, fiecare ora, minut sau secunda. Dar chiar daca inima mea slaba ma atentiona ca imi va suna ceasul...am pacatuit. M-am indragostit si am suferit...si eu si el. Si acum sufar, singura...El si-a dat viata pentru mine, fara sa imi spuna, in singurul mod in care stia ca eu voi putea trai fara el sau ca el va putea trai fara mine.

Plang, plang cu pescarusii, plang impreuna cu ploaia. Acum nu mai exista el, inima lui bate in mine...suntem o singura persoana...s-a asigurat ca suntem departe si totusi impreuna.

Plang, soarele apune, inima...noastra...bate in spatele unei cicatrici, dragostea nu moare, numai intentii bune...

Fragmentele cantecului nostru se pierd in neantul nemuririi."



PS: aceasta este o poveste, o nascocire a abisului creierului meu, un amalgam de cuvinte si sentimente pe care am incercat sa le explic printr-o pura fictiune...trist...dar viata este o provocare...Challenge accepted :))