Singuratate

Once, a long time ago, there was a man. For as long as he could remember he had always, always been by himself. If he climbed down the mountain, he knew that he would meet people, but chose to be by himself. Having the strength of a thousand men. Having the lives of a thousand men. That man having a thousand memories, he knew that he was different from other people. This man was afraid of other people, he was afraid of getting hurt. While he had so many powers, he was afraid of this self that he knew was so different from the world.
And so to him a cat came one day. The cat bowed his head and said : "I have been following you for some time. You have a most unusual aura, I can't help but be drawn to you. I realize I am but a stray cat, but won't you please let me stay by your side? Please, God!". Since then, as he said, the cat never left the man's side, he never left for a moment and that made God so verry happy that a thought came to him. "Perhaps, I can get along with them if it was a being other than a human. If it is with beings how have had similar experiences, then we can have a fun banquet."
And so, God wrote out many invitations. In return 12 animals arrived to see God. Following that, the 13 animals and God had a banquet each night in the moonlight, singing and dancing and laughing with each other. At the banquet, for the first time, God laughed out loud. Even the moon watched quietly over the beings who did not look human. However, after some time, the cat collapsed. His life has come to its end and there was nothing they could do. Every one of them cried. Every one of them realized eventually, everyone would die. No matter how fun it was, the banquet would end.
Then God cast one spell. He drew a circle in the water with his finger. He had the cat take a sip of water. Then he turned to everyone else and said : "Let us make out friendship last for eternity. Even when we die, let us be bound by our eternal friendship. No matter how many times we die, no matter how many times we are reborn, again, in the same way, no matter how many times, let us have another banquet. Everyone getting along for all of time. Let us be in eternal bliss."
Everyone nodded in agreement and the rat took the first sip. Then was the ox, the tiger, then the rabbit. In their turn the water was divided equally.
At the end, when the last drop was gone, the cat began to gasp:
"God...God, whay did you make me drink that? God, I don't want eternity.I don't want eternal bliss."
Those were unthinkable words to say. To God and all the other animals it was rejecting words. Everyone was sad to hear them and they all turned against the cat. Even so, the cat said :
"God, even though you are frightened, let us accept everything ends. Even though it is sad, let us accept that life ends. God, even if it was just for a short time, I was happy being by your side. If i were to die, be reborn and meet you again, the next time, rather than in the moonlight, I want to see you smile in the sunlight. The next time I meet you, I want to see you laughing surrounded with people." And for the last time, the cat raised his tail and died peacefully, but none of the animals cared about the cat anymore, because everyone felt they had been betrayed by the cat.
After that, one by one, they all died, and so god was alone once more. And eventually, even the day came that God died too. But he was not afraid because his promise to everyone supported him. "We will have a banquet again...and again...always, no matter how alone I am right now."

Fiecare cu stilul lui...

What would you do if the bird does not sing?
Oda Nobunaga said "Kill it if it does not sing."
Toyotomi Hideyoshi said "Make it want to sing."
Tokugawa Ieyasu said "Wait until it sings."

Doi prieteni

Un om și un câine mergeau pe un drum. Omul se bucura de frumusețea zilei când, deodată își dădu seama că de fapt, murise. Își aducea acum clar aminte că murise, iar câinele care mergea lângă el murise și el, chiar cu mai mulți ani în urmă. Se întrebă: "Oare unde duce drumul asta?"...
După o vreme, ajunseră amândoi în dreptul unui gard înalt de piatră. Privindu-l mai îndeaproape, vazu că era făcut dintr-o marmură foarte fină. Mai sus, pe colină, gardul era întrerupt de o arcadă care strălucea în soare.
Ajunseră amândoi acolo și văzură că era încrustată cu perle, iar aleea care ducea spre ea părea pavată cu aur. El și câinele său se apropiară de poartă, unde cineva ședea la un birou.
Îl întrebă:
- Scuzați-mă, unde ne aflăm?
- Aici e raiul - răspunse acesta.
- Minunat, zise omul, pot să vă rog să ne dați puțină apă?
- Bine'nțeles, intratâți înăuntru. Am să trimit imediat vorbă să vi se aducă niște apă cu gheață. Făcu un gest și poarta începu să se deschidă.
- Prietenul meu, poate intra și el? întrebă călătorul arătând înspre câine.
- Îmi pare rău, dar noi nu acceptăm animale.
Omul se gândi o clipă, apoi se întoarse și își continuă calea pe care pornise, împreună cu câinele său.
După încă o lungă plimbare, pe vârful unei alte coline, pe un drum prăpădit de țară, dădură de o fermă, a carei poartă părea că nu avusese zăvor niciodată. De gard, nici nu mai era vorba. Se apropie și vazu un bărbat șezând rezemat de un copac și citind o carte.
- Scuzați-mă! i se adresă el. Aveți cumva puțină apă?
- Da, desigur, e o cișmea ceva mai încolo.
- Și pentru prietenul meu? zise, arătând către câine.
- Trebuie să fie și o strachină, chiar lângă cișmea.
Trecură de poartă și ajunseră la o cișmea veche. Omul și câinele băură pe săturate, iar după ce terminară se înapoiară la omul de sub copac.
- Ce loc este acesta? întrebă călătorul.
- Aici e Raiul.
- Sunt total încurcat. Cineva, ceva mai jos de aici, mi-a zis că Raiul este acolo unde se afla el.
- Te referi la locul acela cu alei de aur și zid de marmură?
- Da.
- Acela e iadul.
- Și nu vă deranjează că ei folosesc același nume ca și dumneavoastră?!
- Din contră, suntem fericiți că ei îi triază mai întâi pe cei care sunt gata să-și lase în urmă prietenii cei mai buni.

Această pildă circulă pe internet, și a fost trimisă printr-un mesaj de către mătușa mea, căreia îi mulțumesc că a trimis-o mai departe.

Veliki desu.

Apocalipsa

Si ma plimbam prin universuri paralele,

Incercand sa gust din praful lor de stele…

Omul e o fiinta miscatoare,

Incercand sa priceapa asta-lume statatoare.

Ajungand fata in fata cu creatiunea,

Se simte batran,

Inceteaza a descifra lumea.

Alege ori pe Dumnezeu ori pe Satan

Asteptand Apocalipsa de apoi…

Cei patru calareti ai iadului-

Auzim de ei zi de zi:

La radio, la tv, pe o straduta neluminata,

Un cotlon uitat de lumea aceasta deformata…

FOAMEA, face ravagii in Africa,

RAZBOIUL, bate la usa cu prefixul al III-lea,

MOLIMA, a iesit la pensie cand a aparut Penicilina,

Dar POLUAREA, i-a luat locul infestand toata omenirea…

Noi traim Apocalipsa, planeta moare,

Oare Dumnezeu ii va duce lipsa?

Ploi de pesti, bai de sange,

Ne jucam de-a teritoriile in nepasare,

Dar lumea e a Lui…si ea moare…

Medusa/Yellow taxi

It’s sunny outside - in my heart is a cold dead winter,
I look at the yellow taxis - supposed to bring you near…
I watch them slow down and go by
And you are not inside…

No one spares me a glance, not even a smile/not even a pity:
“Look at her she’s alone on this sunny day…
Basking in the sun, she looks like she’s spirited away.”
YES madam, I am as cold as a winter breeze,
Cause someone meddled with my heart and broke it for gold…

Look at me how I ended up
Not even the sun, not even the nightingales can get it right.

I listen to every song of the nature
But, all I hear are screeching gales,
Bruises on my heart appearing
As you pass by in a yellow taxi,
Not sparing a glance, not even a smile…
Never looking back, not even a glance, not even a goodbye…

I put my heart on my sleeve - I played with the fate -
And I ended up being without any aid.

 I’m writing this as he goes by,

            - In a yellow taxi -

Not even looking at me, not even a glance.

I see strangers on the street

Hand in hand whispering love,

But all I can feel is my broken soul

And

Cold inside.

The road to hell is paved with good intentions...

"Soarele apune.

Totul se duce, usor, pe rand, la timpul lor. Murim, ne nastem, in timp ce natura se transforma in jurul nostru. Timpul trece pe langa noi cu nepasare. Si de ce ar trebui sa ne dea atentie? Pe noi nu ne intereseaza ce se intampla cu gandacul ce s-a pierdut la noi in baie. Dar gresesc, ne intereseaza pentru ca il gasim revoltator, ne sacaie...ne infesteaza. Poate ca noi, oamenii, suntem paraziti, imbolnavim natura cu prezenta noastra. Dumnezeu a creat omul dintr-un scop divin, dar ca orice fiinta a carei existenta aspira la nemurire, am cazut in profan...nepasare...

Daca omul este o fiinta egocentrica, de ce nu ar fi si planeta noastra? Dumnezeu ne-a lasat sa murim singuri...Planeta moare, singura, strigand indurare cerurilor.

Si totusi soarele apune...deasupra oceanului...pare un Apolo in flacari, un Atlas in suferinta. Poate Cerul si Pamantul sunt doua entitati, doi amanti care nu se pot intalni niciodata. Ploaia poate fi o metamorfoza a lacrimilor...Eu plang pentru natura, pentru mine...sunt o fiinta efemera, care prin actiunile sale egoiste s-a indepartat si de sine si de ceilalti...

Se spune ca drumul catre iad este construit din intentii bune. Eu traiesc iadul...inima lui...ultima lui dorinta...

Desi omul este defect, dorinta lui de a trai, de a supravietui este ca un foc mistuitor. Eu am suferit, stiam ca nu mai am mult de trait. Inca de cand am aflat de boala ce ma "invechea" pe dinauntru, numaram fiecare luna, fiecare ora, minut sau secunda. Dar chiar daca inima mea slaba ma atentiona ca imi va suna ceasul...am pacatuit. M-am indragostit si am suferit...si eu si el. Si acum sufar, singura...El si-a dat viata pentru mine, fara sa imi spuna, in singurul mod in care stia ca eu voi putea trai fara el sau ca el va putea trai fara mine.

Plang, plang cu pescarusii, plang impreuna cu ploaia. Acum nu mai exista el, inima lui bate in mine...suntem o singura persoana...s-a asigurat ca suntem departe si totusi impreuna.

Plang, soarele apune, inima...noastra...bate in spatele unei cicatrici, dragostea nu moare, numai intentii bune...

Fragmentele cantecului nostru se pierd in neantul nemuririi."



PS: aceasta este o poveste, o nascocire a abisului creierului meu, un amalgam de cuvinte si sentimente pe care am incercat sa le explic printr-o pura fictiune...trist...dar viata este o provocare...Challenge accepted :))

Educatie(partea I): Influenta mediului vs. ereditate

     Exista doua mari tabere: cea formata din cei ce considera ca un om se dezvolta influentat doar de mediu si de educatia primita si cea formata din cei ce considera ca personalitatea lui este ceva ereditar. Foarte mult timp au dezbatut acest subiect si se pare ca nu au ajuns la nicio concluzie. Poate pentru ca nu au cum sa ajunga la nicio concluzie. Poate ca "adevarul" este exact la mijloc. Poate ca amandoua sunt la fel de importante in dezvoltarea unui om. Asa cum temperamentul este ceva cu care te nasti (desi nu se stie inca exact care parte din genele noastre determina temperamentul nostru), poate la fel se intampla si cu unele porniri pe care le ai (s-au facut unele studii care cercetau daca nu cumva criminalitatea este o "boala", daca nu cumva exista o gena care sa te faca un criminal). Dar daca ne nastem cu anumite tendinte, oare acestea pot fi controlate prin educatie?
     Parerea mea este ca amandoua au o influenta foarte mare asupra dezvoltarii oamenilor.
     Consider ca exista unele trasaturi cu care pur si simplu te nasti si acestea nu pot fi controlate prin educatie. La fel cum nu poti schimba temperamentul unui om prin educatie. Daca intradevar aceste trasaturi sunt intr-un fel anume inscrise in genele noastre atunci probabil ca doar geneticienii le vor putea controla vreodata.
     Dar, desi probabil ca unele trasaturi le avem din nastere, totusi foarte multe le dobandim in timpul vietii. Daca iei acelasi om si il dezvolti in doua medii diferite, daca ii prezinti alte principii de viata, atunci el se va dezvolta complet diferit. Si atunci inseamna ca generatia care urmeaza dupa noi va fi de fapt ceea ce noi vom face ca ea sa fie. Deci am putea sa schimbam in bine societatea asta de care ne plangem cu totii daca am reusi sa intelegem cum sa ii educam cum trebuie pe urmasii nostri. Dar asta este mult mai greu decat ne imaginam. Voi dezbate insa acest subiect intr-o postare viitoare.