Ce-a mai rămas din Taina Căsătoriei?

      Bună seara tuturor. Da, astăzi am ales un subiect mai sensibil - sensibil pentru cei pierduți în mrejele "democrației".
      Acum câteva zile s-a votat modificarea Constituției ce prevede o precizare extrem de importantă, într-o lume bolnavă (în care totul trebuie scris în lege, că altfel cine știe la ce-om ajunge și cu ce sau cu cine ne-om trezi): căsătoria este legătura dintre un bărbat și o femeie.
      Trăim niște vremuri foarte tulburi, în care Taina Sfântă a Căsătoriei a ajuns subiect de dezbatere. Ca să facem o scurtă precizare, această Sfântă Taină este una dintre cele 7 cu care omul este binecuvântat, de-a lungul vieții sale. Căsătoria este legătura sacră dintre un bărbat și o femeie, care-i unește pe aceștia în tot și-n toate. De-a lungul secolelor, a devenit din ce în ce mai neglijată, iar semnificația sa a fost alterată în așa fel încât unii se întreabă dacă pot lua pe cei de același sex... Cum să nu mi se pară strigător la cer că, într-un stat creștin, se dezbate așa ceva?
      Cum bine spunea Becali, într-unele din singurele sale momente de luciditate, "apocalipsa va veni atunci cânt vom vedea bărbații că vor umbla de mână pe stradă".
      P.S.: sunteți liberi să aveți orice opinie legată de acest articol, așa cum și eu am libertatea de a avea propriile valori și dogme, dacă eu consider că-mi fac bine. Pentru manifestări neplăcute, dați-mă-n judecată, dacă puteți.
      

Timpul trece...

"Timpul trece, spui tu? Vai, nu, timpul sta, noi trecem!" Si trecem...si trecem...si cand vom fi trecut nimic nu va mai fi ramas din noi. Poate doar o vaga amintire in inimile catorva persoane, iar cand vor trece si ele vom disparea cu totul. Si atunci te intreb: pentru ce suntem aici? Oare ne-am nascut cu un scop sau suntem pure intamplari menite sa pierim, in timp ce o lume fara sens continua nepasatoare. Poate ca totata lumea noastra este doar o intamplare...dar este atat de important pentru noi ca totul sa aiba un scop, un sens, incat ne sperie gandul ca de fapt nu e nimic deasupra, nu e nimic maret, este doar unul din infinitatile de moduri in care s-ar fi putut petrece lucrurile. Ar trebui oare sa acceptam ca lucrurile in sine nu au importanta in aceasta lume, ca ele au importanta doar in imaginea despre lume pe care noi o cream in mintea noastra? Chiar si noi avem importanta doar in lumea noastra micuta. Traim intr-o lume nepasatoare, fara scop, in care nu suntem decat niste orbi fericiti de lumea lor plina de importanta...

Marele Război de apărare a Patriei

      Vă salut, după o luuungă perioadă de absență "di pi blăg" Subiectul de azi? Păi îi ăla din titlu - știu, sunt obsedat de chestii care au legătură cu subiecte sensibile, așa îs eu -  un obsedat extremist, naționalist. Dar, știți ce? Măcar știu că sunt eu, cel care nu înghite lăturile aruncate de tipii care, vorba unui bun prieten, "scriu istoria în culise".
      Ca de obicei, ceva sau cineva mi-a declanșat interesul pentru acest subiect, care a culminat cu acest articol. Eram la facultate, și discutam cu o colegă din Moldova (Republica ~) despre manifestațiila care urmau să fie organizate de ambasada unui stat străin, Rusia, în centrul capitalei moldovene. Motivul organizării acestui eveniment a fost popularitatea scăzută a maicii Rusii, combinată și cu scăderea popularității comuniștilor, probabil.
      La un momendat, colega mea menționează un fapt:
      - Hi să nu mai discutăm, că mâine (10 mai) e o zi mare.
      - Ce zi? întreb din curiozitate.
      - Ziua biruinței.
      - Ziua biruinței cui?
      - A armatei ruse.
      - Și pe cine au biruit?
      Un alt coleg, cu un râs ironic, a continuat:
      - Pe noi (~ne-au biruit).
      - Dar știi că armata rusă a provocat, alături de "prietenii" lor naziști unul dintre cele mai mari genocide, nu? am întrebat și eu, știind cauza pierdută, oricum
      Conversația s-a oprit aici...

      Am plecat din sală destul de răvășit de ideile fixe pe care o adolescentă, netrecută încă de faza pubertății, le are-n căpșorul ei manipulat.
      Și acum mă întreb de unde, pentru numele lui Dumnezeu, are asemenea idei. Și acum mă întreb ce educație a primit, sau de la cine.
      Apărarea patriei? Cu excepția invaziei lui hitler, un pretext ordinar, au stat pe capul nostru zeci de ani, au cotropit, violat, jefuit și batjocorit neamul românesc. Deci apărarea patriei de către cine? Din "analele" istoriei, eu înțeleg că săracii barbari ruși se apărau de noi.
      Am să încerc să-mi dau seama cu ce i-am deranjat... poate atunci când i-am ajutat să-i bată pe turci (1877-1878)... după care brusc cineva a trădat. Oare cine?
      Totuși, să specificăm că ceea ce am argumentat nu are nicio bază istorică, e pura mea imaginație, aflată pe deasupra și-n delir (asta ca să nu se supere putin).
     

Arte martiale

"In the first state, man and sword become one and each other. Here, even a blade of grass can be used as a lethal weapon. In the next stage, the sword resides not in the hand but in the heart. Even without a weapon, the warrior can slay his enemy from a hundred paces. But the ultimate ideal is when the sword disappears altogether. The warrior embraces all around him. The desire to kill no longer exists. Only peace remains."

Ok...zilele astea "bananaind" pe net, am gasit un filmulet cu o fata intr-o competitie de Karate la proba de kata. Fata lucra foarte bine...dar nu asta e partea importanta. Ce m-a intrigat au fost comentariile de la acel filmulet. Foarte multi au inceput sa intrebe care este utilitatea acestor kata, pentru ca practic in lupta nu sunt foarte utile, iar altii chiar considerau ca cei ce practica Karate sau alte tipuri de arte martiale traditionale de fapt nu sunt in stare sa faca fata unei lupte reale si ca totul este inutil, ca daca vor sa invete sa lupte cel mai bun mod este MMA. Atunci am realizat ca foarte multi nu inteleg semnificatia artelor martiale. Asa cum le zice si numele...sunt niste arte. Artele martiale nu sunt doar despre a te bate. De fapt, desi inveti tehnici de lupta esti in acelasi timp invatat sa nu le folosesti decat in situatii cand nu ai incotro. E posibil sa ai centura neagra si sa nu fie niciodata nevoie sa folosesti tehnicile de lupta pe care le-ai invatat. Dar ce vei folosi cu siguranta este stilul de viata pe care il inveti. 

Artele martiale te invata in primul rand respectul, fata de maestru (profesor), fata de colegi, fata de prieteni, fata de adversar, fata de dusmani si de rivali.

Apoi te invata sa perseverezi, sa te ridici atunci cand ai cazut, sa stii sa pierzi si sa continui sa te antrenezi pentru a deveni mai bun, sa iti cunosti adevarata valoare si sa te stimezi pe tine insuti fara a deveni mandru sau arogant. Te invata sa fii in armonie cu tine insuti.

Ce te mai invata este sa dai totul pentru a face un lucru perfect. In Japonia, chiar si in zilele noastre mai exista oameni care se antreneaza in lupta cu sabia (katana), dar la antrenamentele lor, mai important decat sa il invinga pe cel cu care lucreaza este sa execute cat mai perfect tehnica.

Asadar, cineva care practica arte martiale nu are ca scop (sau cel putin nu ar trebui sa aiba) sa invete sa ii bata pe toti, ci sa invete un stil de viata ghidat de anumite valori.

Singuratate

Once, a long time ago, there was a man. For as long as he could remember he had always, always been by himself. If he climbed down the mountain, he knew that he would meet people, but chose to be by himself. Having the strength of a thousand men. Having the lives of a thousand men. That man having a thousand memories, he knew that he was different from other people. This man was afraid of other people, he was afraid of getting hurt. While he had so many powers, he was afraid of this self that he knew was so different from the world.
And so to him a cat came one day. The cat bowed his head and said : "I have been following you for some time. You have a most unusual aura, I can't help but be drawn to you. I realize I am but a stray cat, but won't you please let me stay by your side? Please, God!". Since then, as he said, the cat never left the man's side, he never left for a moment and that made God so verry happy that a thought came to him. "Perhaps, I can get along with them if it was a being other than a human. If it is with beings how have had similar experiences, then we can have a fun banquet."
And so, God wrote out many invitations. In return 12 animals arrived to see God. Following that, the 13 animals and God had a banquet each night in the moonlight, singing and dancing and laughing with each other. At the banquet, for the first time, God laughed out loud. Even the moon watched quietly over the beings who did not look human. However, after some time, the cat collapsed. His life has come to its end and there was nothing they could do. Every one of them cried. Every one of them realized eventually, everyone would die. No matter how fun it was, the banquet would end.
Then God cast one spell. He drew a circle in the water with his finger. He had the cat take a sip of water. Then he turned to everyone else and said : "Let us make out friendship last for eternity. Even when we die, let us be bound by our eternal friendship. No matter how many times we die, no matter how many times we are reborn, again, in the same way, no matter how many times, let us have another banquet. Everyone getting along for all of time. Let us be in eternal bliss."
Everyone nodded in agreement and the rat took the first sip. Then was the ox, the tiger, then the rabbit. In their turn the water was divided equally.
At the end, when the last drop was gone, the cat began to gasp:
"God...God, whay did you make me drink that? God, I don't want eternity.I don't want eternal bliss."
Those were unthinkable words to say. To God and all the other animals it was rejecting words. Everyone was sad to hear them and they all turned against the cat. Even so, the cat said :
"God, even though you are frightened, let us accept everything ends. Even though it is sad, let us accept that life ends. God, even if it was just for a short time, I was happy being by your side. If i were to die, be reborn and meet you again, the next time, rather than in the moonlight, I want to see you smile in the sunlight. The next time I meet you, I want to see you laughing surrounded with people." And for the last time, the cat raised his tail and died peacefully, but none of the animals cared about the cat anymore, because everyone felt they had been betrayed by the cat.
After that, one by one, they all died, and so god was alone once more. And eventually, even the day came that God died too. But he was not afraid because his promise to everyone supported him. "We will have a banquet again...and again...always, no matter how alone I am right now."

Fiecare cu stilul lui...

What would you do if the bird does not sing?
Oda Nobunaga said "Kill it if it does not sing."
Toyotomi Hideyoshi said "Make it want to sing."
Tokugawa Ieyasu said "Wait until it sings."

Doi prieteni

Un om și un câine mergeau pe un drum. Omul se bucura de frumusețea zilei când, deodată își dădu seama că de fapt, murise. Își aducea acum clar aminte că murise, iar câinele care mergea lângă el murise și el, chiar cu mai mulți ani în urmă. Se întrebă: "Oare unde duce drumul asta?"...
După o vreme, ajunseră amândoi în dreptul unui gard înalt de piatră. Privindu-l mai îndeaproape, vazu că era făcut dintr-o marmură foarte fină. Mai sus, pe colină, gardul era întrerupt de o arcadă care strălucea în soare.
Ajunseră amândoi acolo și văzură că era încrustată cu perle, iar aleea care ducea spre ea părea pavată cu aur. El și câinele său se apropiară de poartă, unde cineva ședea la un birou.
Îl întrebă:
- Scuzați-mă, unde ne aflăm?
- Aici e raiul - răspunse acesta.
- Minunat, zise omul, pot să vă rog să ne dați puțină apă?
- Bine'nțeles, intratâți înăuntru. Am să trimit imediat vorbă să vi se aducă niște apă cu gheață. Făcu un gest și poarta începu să se deschidă.
- Prietenul meu, poate intra și el? întrebă călătorul arătând înspre câine.
- Îmi pare rău, dar noi nu acceptăm animale.
Omul se gândi o clipă, apoi se întoarse și își continuă calea pe care pornise, împreună cu câinele său.
După încă o lungă plimbare, pe vârful unei alte coline, pe un drum prăpădit de țară, dădură de o fermă, a carei poartă părea că nu avusese zăvor niciodată. De gard, nici nu mai era vorba. Se apropie și vazu un bărbat șezând rezemat de un copac și citind o carte.
- Scuzați-mă! i se adresă el. Aveți cumva puțină apă?
- Da, desigur, e o cișmea ceva mai încolo.
- Și pentru prietenul meu? zise, arătând către câine.
- Trebuie să fie și o strachină, chiar lângă cișmea.
Trecură de poartă și ajunseră la o cișmea veche. Omul și câinele băură pe săturate, iar după ce terminară se înapoiară la omul de sub copac.
- Ce loc este acesta? întrebă călătorul.
- Aici e Raiul.
- Sunt total încurcat. Cineva, ceva mai jos de aici, mi-a zis că Raiul este acolo unde se afla el.
- Te referi la locul acela cu alei de aur și zid de marmură?
- Da.
- Acela e iadul.
- Și nu vă deranjează că ei folosesc același nume ca și dumneavoastră?!
- Din contră, suntem fericiți că ei îi triază mai întâi pe cei care sunt gata să-și lase în urmă prietenii cei mai buni.

Această pildă circulă pe internet, și a fost trimisă printr-un mesaj de către mătușa mea, căreia îi mulțumesc că a trimis-o mai departe.

Veliki desu.

Apocalipsa

Si ma plimbam prin universuri paralele,

Incercand sa gust din praful lor de stele…

Omul e o fiinta miscatoare,

Incercand sa priceapa asta-lume statatoare.

Ajungand fata in fata cu creatiunea,

Se simte batran,

Inceteaza a descifra lumea.

Alege ori pe Dumnezeu ori pe Satan

Asteptand Apocalipsa de apoi…

Cei patru calareti ai iadului-

Auzim de ei zi de zi:

La radio, la tv, pe o straduta neluminata,

Un cotlon uitat de lumea aceasta deformata…

FOAMEA, face ravagii in Africa,

RAZBOIUL, bate la usa cu prefixul al III-lea,

MOLIMA, a iesit la pensie cand a aparut Penicilina,

Dar POLUAREA, i-a luat locul infestand toata omenirea…

Noi traim Apocalipsa, planeta moare,

Oare Dumnezeu ii va duce lipsa?

Ploi de pesti, bai de sange,

Ne jucam de-a teritoriile in nepasare,

Dar lumea e a Lui…si ea moare…

Medusa/Yellow taxi

It’s sunny outside - in my heart is a cold dead winter,
I look at the yellow taxis - supposed to bring you near…
I watch them slow down and go by
And you are not inside…

No one spares me a glance, not even a smile/not even a pity:
“Look at her she’s alone on this sunny day…
Basking in the sun, she looks like she’s spirited away.”
YES madam, I am as cold as a winter breeze,
Cause someone meddled with my heart and broke it for gold…

Look at me how I ended up
Not even the sun, not even the nightingales can get it right.

I listen to every song of the nature
But, all I hear are screeching gales,
Bruises on my heart appearing
As you pass by in a yellow taxi,
Not sparing a glance, not even a smile…
Never looking back, not even a glance, not even a goodbye…

I put my heart on my sleeve - I played with the fate -
And I ended up being without any aid.

 I’m writing this as he goes by,

            - In a yellow taxi -

Not even looking at me, not even a glance.

I see strangers on the street

Hand in hand whispering love,

But all I can feel is my broken soul

And

Cold inside.

The road to hell is paved with good intentions...

"Soarele apune.

Totul se duce, usor, pe rand, la timpul lor. Murim, ne nastem, in timp ce natura se transforma in jurul nostru. Timpul trece pe langa noi cu nepasare. Si de ce ar trebui sa ne dea atentie? Pe noi nu ne intereseaza ce se intampla cu gandacul ce s-a pierdut la noi in baie. Dar gresesc, ne intereseaza pentru ca il gasim revoltator, ne sacaie...ne infesteaza. Poate ca noi, oamenii, suntem paraziti, imbolnavim natura cu prezenta noastra. Dumnezeu a creat omul dintr-un scop divin, dar ca orice fiinta a carei existenta aspira la nemurire, am cazut in profan...nepasare...

Daca omul este o fiinta egocentrica, de ce nu ar fi si planeta noastra? Dumnezeu ne-a lasat sa murim singuri...Planeta moare, singura, strigand indurare cerurilor.

Si totusi soarele apune...deasupra oceanului...pare un Apolo in flacari, un Atlas in suferinta. Poate Cerul si Pamantul sunt doua entitati, doi amanti care nu se pot intalni niciodata. Ploaia poate fi o metamorfoza a lacrimilor...Eu plang pentru natura, pentru mine...sunt o fiinta efemera, care prin actiunile sale egoiste s-a indepartat si de sine si de ceilalti...

Se spune ca drumul catre iad este construit din intentii bune. Eu traiesc iadul...inima lui...ultima lui dorinta...

Desi omul este defect, dorinta lui de a trai, de a supravietui este ca un foc mistuitor. Eu am suferit, stiam ca nu mai am mult de trait. Inca de cand am aflat de boala ce ma "invechea" pe dinauntru, numaram fiecare luna, fiecare ora, minut sau secunda. Dar chiar daca inima mea slaba ma atentiona ca imi va suna ceasul...am pacatuit. M-am indragostit si am suferit...si eu si el. Si acum sufar, singura...El si-a dat viata pentru mine, fara sa imi spuna, in singurul mod in care stia ca eu voi putea trai fara el sau ca el va putea trai fara mine.

Plang, plang cu pescarusii, plang impreuna cu ploaia. Acum nu mai exista el, inima lui bate in mine...suntem o singura persoana...s-a asigurat ca suntem departe si totusi impreuna.

Plang, soarele apune, inima...noastra...bate in spatele unei cicatrici, dragostea nu moare, numai intentii bune...

Fragmentele cantecului nostru se pierd in neantul nemuririi."



PS: aceasta este o poveste, o nascocire a abisului creierului meu, un amalgam de cuvinte si sentimente pe care am incercat sa le explic printr-o pura fictiune...trist...dar viata este o provocare...Challenge accepted :))

Educatie(partea I): Influenta mediului vs. ereditate

     Exista doua mari tabere: cea formata din cei ce considera ca un om se dezvolta influentat doar de mediu si de educatia primita si cea formata din cei ce considera ca personalitatea lui este ceva ereditar. Foarte mult timp au dezbatut acest subiect si se pare ca nu au ajuns la nicio concluzie. Poate pentru ca nu au cum sa ajunga la nicio concluzie. Poate ca "adevarul" este exact la mijloc. Poate ca amandoua sunt la fel de importante in dezvoltarea unui om. Asa cum temperamentul este ceva cu care te nasti (desi nu se stie inca exact care parte din genele noastre determina temperamentul nostru), poate la fel se intampla si cu unele porniri pe care le ai (s-au facut unele studii care cercetau daca nu cumva criminalitatea este o "boala", daca nu cumva exista o gena care sa te faca un criminal). Dar daca ne nastem cu anumite tendinte, oare acestea pot fi controlate prin educatie?
     Parerea mea este ca amandoua au o influenta foarte mare asupra dezvoltarii oamenilor.
     Consider ca exista unele trasaturi cu care pur si simplu te nasti si acestea nu pot fi controlate prin educatie. La fel cum nu poti schimba temperamentul unui om prin educatie. Daca intradevar aceste trasaturi sunt intr-un fel anume inscrise in genele noastre atunci probabil ca doar geneticienii le vor putea controla vreodata.
     Dar, desi probabil ca unele trasaturi le avem din nastere, totusi foarte multe le dobandim in timpul vietii. Daca iei acelasi om si il dezvolti in doua medii diferite, daca ii prezinti alte principii de viata, atunci el se va dezvolta complet diferit. Si atunci inseamna ca generatia care urmeaza dupa noi va fi de fapt ceea ce noi vom face ca ea sa fie. Deci am putea sa schimbam in bine societatea asta de care ne plangem cu totii daca am reusi sa intelegem cum sa ii educam cum trebuie pe urmasii nostri. Dar asta este mult mai greu decat ne imaginam. Voi dezbate insa acest subiect intr-o postare viitoare.
   
   

Politehnica....

LCFR

A fost odată ca-n poveşti
A fost ca niciodată,
Propusă chiar de Fl Pop
O temă minunată.

Şi trebuia până-ntr-o luni
Să fie gata scrisă
De la Ignat pân’ la Crăciun
Testată şi trimisă.

Da deja sfaturi Fl Pop
Cum să reolvi problema
Iar Cătălină pân-atunci
Nici nu citise tema.

Şi cât de viu s-aprinde el
În orişicare sară,
Ştiind că multe întrebări
Pe forum or s-apară.

Ea le citea cu un surâs
Căci încă de cu toamnă
Mai multe de una din trei nopţi
Nu apuca să doarmă.

Iar umbra feţei străvezii
E albă ca de ceară
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afară.

Trecu o zi, trecură trei,
Şi deadline-ul presează
Ea neştiind ce-i de făcut
Pe forum îi postează.

-”Nu caut vorbe pe ales,
Nici ştiu cum aş începe
Enunţul temei ce-ai propus
Eu nu îl pot pricepe.”

-”Din sfera mea venii cu greu
Să-ţi mai explic odată.
Iar dacă tot nu înţelegi,
Mergi la C2, mai fată.

Numărul PI să-l calculezi
Cu zecimale multe,
Şi toată lumea-n ocean
De tine o s-asculte.

În rest e totul evident
Să nu mai lugim vorba
Îţi faci un server şi-un client
Şi le uneşti prin corba.”

-”Pare uşor cum doar în vis
Să fie se întâmplă,
Însă problema ce-ai descris,
Nu e atât de simplă.

Programul meu produce doar
Trei zecimal-odată
Iar pentru cifre foarte mari,
N-a merge niciodată.

Şi nu uita că şi de port,
E bine să ţii seama.
De-i rezervat, serveru-i mort,
Şi-ţi mai răspunde mama.”

-”Dar cum ai vrea să îţi explic?
Au nu-nţelegi tu oare
Că primele optimizări,
Se fac la compilare.

Cât despre portul ce-ai descris,
Mai vezi şi tu atuncea.
Dacă Constanţa nu-i deschis,
Faci pe Galaţi sau Tulcea.”

Porni eclipsul. Creşteau
În linii-ale lui surse
Şi zece ore păreau doar
Zece minute scurse.

Iar dinspre podul Basarab,
Jur împrejur de sine,
Vedea din ce în ce mai clar
Cum izvorau lumine.

Căci când începe nu-i hotar,
Inceraca, nu se lasă,
Modifică, testează iar,
Nu-i chip să se oprească.

N-are nimic şi totuşi e,
O sete care-o soarbe
E un imbold ca un pahar,
De cola să-şi mai toare.

Şi-acum să nu vă speriaţi,
Aşa sunt toţi studenţii;
După o noapte de codat,
Încep să vadă chestii.

Căci doar puse mână pe dop
Că imediat din sticlă,
În loc de duhul fermecat
Apare o pisică.

Cu obrăjori ca doi bujori
De rumeni, bată-i vina
Dregându-şi glasul de trei ori
Urlă la Cătălină.

-”Hyperion, ce de trei luni,
Dormi cinci ore pe noapte,
Ce îngeri răi, ce demoni buni,
Te-mping la aşa fapte.

Tu vrei pe PI să îl socoţi,
Cu zecimale multe.
Dar până unde ai să-mpingi
Devotamentul, unde?!

De se va pierde-al tău noroc
În valurile mării,
O să se termine-acest joc
Cu vizita salvării

Dorind în faptă să arăţi
Dreptate şi tărie
Or să-ţi aprindă lumânări,
Pe holuri în regie.

Plângând vor spune-ai tăi colegi
Că te-ai topit că neaua;
Citind de cazul tău în Click,
Vor da încet maneaua.

Şi pentru cine vrei să mori?
Intoarcete, te-ndreapta,
Sper tema trei la CPL
Şi vezi ce te aşteaptă.”

Ea-l ascultă pe pisoiaş
Uimită şi distrasă,
Şi ruşinos şi drăgălaş,
Aproape că se lasă.

Dar când în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
Un mail venit pe curs.cs
Îi strică somnul dulce.

-”Coborî în jos student beţiv,
Alunecând din pat.
Enunţul este evaziv,
Trebuie completat.

Cum vânătoru-ntinde-n crâng,
La păsărele coarda,
Clientul corba te constrâng,
Să nu îl scrii în java.

Din sânul veşnicului ieri,
Trăieşte azi ce moare
Şi dacă nu îl faci în C,
Te paşte-o depunctare.”

Ea iar lasă atunci din piept,
Un greu suspin să-i scape,
Că trebuia să dea la Drept,
Sau la Transporturi, poate.

Dar nu căzu ca alte daţi,
Din cer cu tot înaltul:
-”Ce-ţi apsa ţie Fl Pop,
De scriu în C sau python.

La voi, în cercul vostru strâmt,
Trăiţi doar pentru teme,
Eu sunt Luceafărul de sus,
Am şi alte probleme.

Pentru client o să-mi aleg
Aşa cum vreau limbajul,
Şi la problema de final,
Recuperez punctajul.”

A fost aici!

      Merg. Nu știu de cât timp... și nici de ce. Nici măcar nu știu unde merg... sau cine sunt. Mă uit la mâinile mele: sunt arse, mă ustură și mă dor. Observ că la mâna dreaptă un deget îmi lipsește, iar altul este negru, rigid și umflat - nu pot să îl mișc, nici măcar nu îl simt. După ce inspir profund, amețit fiind, încep să tușesc spasmodic simțindu-mi plămânii umpluți cu nisip. E ceva ciudat în aer, care parcă se scurge ca smoala pe traheea mea. Observ că încet-încet îmi slăbeşte vederea. Ochii mă înţeapă de parcă am numai ace în ei, şi sunt atât de umflaţi încât pleoapele sunt prea mici ca să îi poată proteja - mă ustură ca naiba.
      În fine, mă opresc din a observa trupu-mi şubred - încep să merg - dar cad răpus de o durere în şold. Mă ridic, tras parcă de mâinile invizibile ale unui înger. Observ ce mă înconjoară - numai distrugere - totul arzând, sau, în cel mai bun caz fumegând uşor. Atunci îmi dau seama că soarele mă arde - sau poate am luat foc? Îmi duc mâna pe cap şi încep să simt scalpul ars, uscat. Mă gândesc că ar trebui să mă duc undeva, la umbră. Mă uit din nou în jur, dar nu văd niciun loc unde mă pot ascunde, decât cratere imense şi negre, născute de un impact puternic ce a generat atât de multă energie încât a aruncat un întreg oraş în aer şi a vitrificat solul.
      Apoi simţurile parcă se trezesc brusc. Şi ceea ce simt mă face să încep lupta pentru viaţa mea - poate ultimul rămas. Simt... că e aici. Mirosul e pestilenţial, inconfundabil, iar vântul poartă atingerea ei - agonie.
      Încep să fug spre un crater, dar mă opresc stupefiat - mă vede, se uită la mine şi mă observă! Ce mă fac? Mă întorc uşor, în timp ce mă gândesc că mor, chiar acum.
      Aproape m-am întors, şi deja o umbră mă acoperă - e imensă. Atât de mare... şi hidoasă, încât nu îmi dau seama care-i este faţa, sau măcar dacă are una. Apoi văd o limbă de şarpe, imensă, venind spre mine, şi apoi ascunzându-se, parcă arsă de propria otravă, în spatele unor dinţi lungi şi ascuţiţi. Capul se lasă spre mine, lăsând să se vadă 2 coarne încovoiate - înalte cât un brad secular. Apoi, un zbierat îmi zguduie fiinţa şi mă asurzeşte - creatura mă ameninţă!
      Mă uit la ea şi îi scuip gheara de la un picior, care săpase o groapă mare, presată de greutatea hidoşeniei. Creatura mă priveşte, cu un surâs care îmi spune că trebuie să înţeleg că sunt singur şi că nu pot trăi aşa - trebuie să mă sinucid. Îmi spune că naţiunea mea a eşuat - că eu şi fraţii mei ne-am bătut joc de tot ce Dumnezeu a creat şi că asta este recolta a ceea ce am semănat. Îmi spune că vina este mai mult a mea - încep să plâng. Lacrimile se transformă instant în acid sulfuric şi încep să îmi ardă ochii. Dar eu plâng şi mai tare - îmi dau seama că are dreptate. Îmi spune că am făcut totul greşit, că mai bine nu mă nășteam și că din cauza mea și a fraților mei toate vietățile, în frunte cu planeta au suferit, încet - încet, până la extincție, până azi. Eu încep să mă urăsc pentru ceea ce am făcut, aș vrea să reiau totul de la început, dar nu pot - degeaba îmi imaginez oameni dansând de bucurie pe pășuni fertile, degeaba îmi imaginez cirede, herghelii sau stoluri de animale zburdând pline de viață, degeaba îmi imaginez un ocean de apă în deșert - tot mor.
      Dar apoi simt un aer rece care îmi trezește mintea și toate simțurile - mă gândesc că această adiere plină de viață este ultima suflare a unui înger înalt, care și-a dat viața pentru ca eu să pot lupta cu monstrul hidos care se pregătește de un nou atac.
      Mă ridic din genunchi, și o privesc în ochi, plin de ură - creatura se sperie, mirată că am rezistat, dar urlă din nou, aproape dărâmându-mă la pământ - dar eu rezist. Mă uit mai adânc în sufletul ei, și atunci realizez Adevărul.
      Văd începuturile umanității, pline de dumnezeire, iubire, fericire, prosperitate. Observ că încet-încet lumina scate în intensitate, pe măsură ce apar noi și noi generații - văd împărați, regi sau conducători sfătuiți de sfetnicii lor. Dar numai eu pot vedea că acei împărați sunt vânduți dihaniei, chiar cea din fața mea - dar cu chip de om. Văd cum devine mai puternică, mai mare, mai hidoasă. Mileniile trec, iar ea ajunge să conducă oamenii la pieire, în războaie.
      Ea e caracatița care ne-a ținut în întuneric, și fiecare dintre noi avem una - a fost aici!

Veliki desu.

Doi Dragoni: apa si fum

Lacul inghetat reflecta…

Dragostea mea e defecta;

Stau pe spinii inghetati,

Ochiul de lacrimi e brazdat,

Fiinta umana-i imperfecta

Vad lumea in oglinda.

Dar…

Natura statatoare,

Mi-a transmis din albul ei oare?

Doi dragoni ce se confunda

Zi si noapte se afunda:

Albul norilor ce in soare sclipeste,

Negrul de stele ce vise sopteste.

Cine castiga aceasta confruntare?

Omul nu stie...clipa-i trecatoare.

Un vortex de nonculoare ...

Fiinta, totusi, trecatoare...

Eu patez cu a mea umbra

Sangerez de o dragoste sumbra,

Chipul meu se transforma

In undele oglinzii vad alta forma…

Vad chipul tau dulce-amar,

Vad cum in viata am semanat

Grau de fulgi de gheata

Si pacatul iubirii atarna de o ata…

Vazand dragonii perpetuum-mobile

Omul petrece numai tristeti volubile.

Pe patul de gheata vreau sa ma culc

Sa visez dragonii de apa si fum.

Fight club.....

Letter to Juliet

In cateva zile mama mea va pleca in Milano pentru un schimb de experienta...pe langa faptul ca aceasta este capitala modei (si ca urmare i-am cerut sa nu se gandeasca sa vina acasa fara o pereche de Jimmy Choo's) mi-a spus ca are in plan sa viziteze si faimosa casa din Verona, altfel spus balconul Julietei...astfel o sa profit de ocazie si am scris o scrisoare pe care  mama o va lipi pe zidul casei.

Dear Juliet,

I am sure you would want to see with your very own two eyes how your tragedy became one of the most popular romantic stories of all time…to see how your star-crossed love for Romeo brought and still brings tears to people all over the world. You are an inspiration, a symbol of fighting for true love.

Most of the people would consider me cruel and not romantic, that includes you if we would have had the chance to talk face to face…but in my view your story has the perfect ending…What would’ve happened if you both had lived? I don’t know…But one thing I’m sure…is that the chemistry between you and Romeo was there because of “the forbidden fruit”. Wanting what your heart desired but not being able to taste true love. Juliet, do you think you would’ve loved Romeo if your heart didn’t have first hated him because he was a Montague? If dear Romeo would have been a friend of your father…would you even have spared him a second glance?

Lovely Juliet, I’m sorry I made you sad…but, all I am desperately trying to convey in a few tiny insignificant words on a piece of milky white paper is that…everyone loves you for the way you are, for the way you shielded your love against all odds.

I’m a nineteen-year-old girl and I must say that our generation is called “the Emo Kids”. Which means, we are highly emotional and we tend to push our feelings deep down and suffer: from love, from the cruel world, from life…and we tend to get very fond of your story. Don’t worry, it’s not a bad influence on us…it truly tells us: Fight! In a world of economic development where money equals power, a world where the society sucks the very essence of humankind, a world where money is round…it tells us to FIGHT for what’s right…for the true values of the soul, for the little spark that remains lit in this degenerated thing we call “being a human”. Love until your last breath, fight for what’s right, be the seeker of truth! Not be afraid of who we are…

PS: Dear Juliet, I would want to ask you how you knew Romeo were your true love. But I’m sure you would read between the lines and find what the real question I’m asking you is: what I feel is it true love? I don’t have a clue…and I think you would smile at me and say that’s the mystery I have to solve by myself. Is he handsome? Yes. Is he smart? Yes. Is he the one? I don’t know Juliet…I can never know if I’m not brave enough to ask…you were brave…I am not prepared…not yet…

Lots of love, xoxo,

Alexandra-Teodora Tirmes

Inima perfecta

      Se povesteste ca intr-o zi, un tanar s-a oprit in centrul unui mare oras si a inceput sa le spuna trecatorilor ca are cea mai frumoasa inima din lume. Nu dupa mult timp, in jurul lui s-au strans o multime de oameni care ii admirau inima: era intr- adevar perfecta! Toti au cazut de acord ca era cea mai frumoasa inima pe care au vazut-o vreodata…
      Tanarul era foarte mandru de inima lui si nu contenea sa se laude singur cu ea. Deodata, de multime s-a apropiat un batranel. Cu glas linistit, el a rostit ca pentru sine:
       - Si totusi, perfectiunea inimii lui nu se compara cu frumusetea inimii mele!
      Oamenii au inceput sa-si intoarca privirile spre inima batranelului. Pana si tanarul a fost curios sa vada inima ce indraznea sa se compare cu inima lui. Era o inima puternica, ale carei batai ritmate se auzeau pana departe. Dar era plina de cicatrice, si erau locuri unde bucati din ea fusesera inlocuite cu altele care nu se potriveau chiar intru totul, liniile de unire dintre bucatile straine si inima batranului fiind sinuoase, chiar colturoase pe alocuri. Ba, mai mult, din loc in loc lipseau bucati intregi, lasand sa se vada rani larg deschise, inca sangerande.
      - Cum poate spune ca are o inima mai frumoasa? isi sopteau uimiti oamenii.
      - Cred ca glumesti, spuse tanarul dupa ce a examinat atent inima batranelului. Priveste la inima mea, este perfecta! Pe cand a ta este toata o rana, numai lacrimi si durere.
      - Da, a spus bland batranul. Inima ta arata perfect, dar nu mi-as schimba niciodata inima cu a ta. Vezi tu, fiecare cicatrice de pe inima mea reprezinta o persoana careia i-am daruit dragostea mea: rup o bucata din inima mea si i-o dau omului de langa mine, care adesea imi da in schimb, o bucata din inima lui, ce se potriveste in locul ramas gol in inima mea. Dar pentru ca bucatile nu sunt masurate la milimetru, raman margini colturoase, pe care eu le pretuiesc nespus de mult, deoarece imi amintesc de dragostea pe care am impartasit-o cu cel de langa mine. Uneori am daruit bucati din inima mea unor oameni care nu mi-au dat nimic in schimb, nici macar o bucatica din inima lor… Acestea sunt ranile deschise din inima mea, pentru ca a-i iubi pe cei din jurul tau implica intotdeauna un oarecare risc. Si desi aceste rani sangereaza inca si ma dor, ele imi amintesc de dragostea pe care o am pana si pentru acesti oameni. Cine stie, s-ar putea ca intr-o zi sa se ntoarca la mine si sa-mi umple locurile goale cu bucati din inimile lor… Intelegi, acum, dragul meu, care este adevarata frumusete a inimii? a incheiat cu glas domol si zambet cald batranelul.
       Tanarul a ramas tacut deoparte, cu obrazul scaldat in lacrimi. S-a apropiat apoi timid de batran, a rupt o bucata din inima lui perfecta si i-a ntins-o cu maini tremurande. Batrnul i-a primit bucata si a pus-o in inima lui. A rupt, apoi, o bucata din inima brazdata de cicatrice si i-a intins-o tanarului. Se potrivea, dar nu perfect, pentru ca marginile erau cam colturoase.
       Tanarul si-a privit inima, care nu mai era perfecta, dar care acum era mai frumoasa ca niciodata, fiindca in inima candva perfecta pulsa de-acum dragoste din inima batranului. Cei doi s-au imbratisat, si-au zambit si au pornit impreuna la drum.

Român, pentru Români!

Veliki desu.

DANCING on the Edge of OBLIVION

Dancing on the Edge of Oblivion...
Me and you, you and I...
Swaying to a beat so far away,
Only we can hear the rhythm that got astray...

The silvery tread, the bond of our souls
It's calling us home...
Though you have your flaws,
I was enchanted from the moment I saw your eyes...
Deep icy cold blue boring into me...
Was I like this before I met you, too?
Were those emotions also mirrored into mine?
I found you...or you found me...

Dancing...
Together...

On the Edge of Oblivion...



PS: poem inspired by the book "Blood Song" - Rhiannon Hart (awsome book...I <3 it)

Ne pierdem liertatea, și cu ACTA basta